„Alei, Arăpilă,
Alei! măi Buzilă!
( din balada Chira Chiralina )
Puţine mai sunt azi bucuriile românului reîntors acasă, iar printre acestea, cele prilejuite de schimbările survenite în urbea sa natală în timpul cât a lipsit nu ar trebui să fie decât dintre cele mai de seamă. Şi, dacă în asemenea împrejurări, când inima îţi vibrează din te miri ce şi blândeţea şi condescendenţa fac casă bună chiar şi cu spiritul critic cizelat adesea poate cu un prea mare răsfăţ în anii de pribegie, atunci poţi fi încredinţat că nimic nu va întuneca pelerinajul sufletului tău aflat mereu în căutarea unor izvoare limpezi. Cam astea erau gândurile şi starea mea sufletească când, într-o după-amiază de iarnă, cu o oarecare premeditare, recunosc, mi-am îndreptat paşii spre unul dintre puţinele locuri ce nu m-au dezamăgit niciodată: Grădina Publică. Situată nu departe de centrul oraşului, pe un mal înalt din apropierea Dunării şi împrejmuită pe două dintre laturile sale de cochete clădiri aparţinând odată armatorilor greci, această bijuterie unică prin atmosferă şi proporţiile sale oarecum miniaturale a strălucit timp de două secole ca un adevarat pandantiv pe trupul de ţărână al Brăilei şi a fost alean inimii tuturor celor ce i-au cunoscut frumuseţea .
( Grădina Publică cum era odată )
Printre aceştia numărându-se, desigur, şi cel căruia, în memoria europeană, i-a rămas pe deplin numele asociat cu leagănul încântării sale din copilărie: Panait Istrati. Şi, cum era şi firesc, din 1984, vechea casă a grădinarului din Grădina Publică, o delicată construcţie arhitecturală, adăposteşte sub acoperişul său colecţia muzeală închinată acestui vector de verticalitate umană care a fost şi a rămas pentru multe conştiinţe scriitorul ce nu s-a sfiit să afirme cu tărie că „orice organizaţie nu foloseşte decât organizatorilor, nicidecum celor organizaţi." Şi tot el nota:
'' Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic : numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează . Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi ! ''
( Muzeul Panait Istrati )
E lesne de intuit, că odată ajuns în mijlocul acestei adevărate grădini a unui posibil rai pe pământ, nu puteam să nu păşesc şi pe aleea străjuită de bustul pelerinului –vagabond Panait Istrati. Câţi dintre brăileni nu i-au închinat un gând pios trecând pe aici, prin umbra sa şi câţi nu s-au visat ca şi domnia sa prinţi-călători prin lume? Câte vieţi tot atâtea poveşti nespuse!
Aleea are un farmec aparte şi datorită faptului că în vecinătatea Muzeului Panait Istrati, într-un imobil construit în anul 1870, îşi trăieşte (sau mai bine spus îşi trăia!) o existenţă minoră dar scumpă inimii mele şi una dintre secţiunile Muzeului Brăila. În această clădire funcţionaseră pe rând, un restaurant extrem de curtat de protipendada brăileană în perioada interbelică, apoi, în timpul comunismului restaurantul ''Privighetoarea'', iar de prin anii '80 Secţiunea de etnografie şi folclor. Găzduirea acesteia în incinta unui fost restaurant reprezenta pentru boema oraşului atât sursa unor nevinovate anecdote cât şi o mirabilă excepţie : era singura cârciumă transformată într-un lăcaş de cultură în toată istoria oraşului dunărean. Ambele clădiri, atât casa grădinarului, cât şi clădirea fostului restaurant interbelic ,aflasem cu ceva ani în urmă, urmau a fi refăcute cu bani europeni şi, într-adevăr, acum arătau excepţional de bine. Şi ce bine şi ce lucru de laudă ar fi fost dacă lucrurile ar fi rămas doar aşa!
Însă nu! cum viaţa în România, în mod sumbru, pare a întrece orice scenariu oricât ar fi acesta de imaginativ şi, parcă, dorind să ne reamintească de vremelnicia oricărei excepţii în vecinătatea Dunării , Consiliul Judeţean Brăila – am putea spune, în armonie chiar cu spiritul majorităţii cetăţenilor oraşului - a hotărât în 2013 ca destinaţia clădirii din strada Grădinii Publice, nr. 20A să revină pe vechiul făgaş şi astfel în localul reamenajat să se înfiinţeze din nou o cîrciumă, vezi Doamne, spre reînvierea vremurilor de altădată. Dar în ciuda tonului reverenţios abordat de oficialii zilei respectivele vremuri invocate nu s-au arătat prea interesate şi au hotărât să rămână aşa cum le ştiam: de altădată. Iar asta mai mult ca sigur dintr-o evidentă încăpăţânare ''a lor şi numai a lor '' dar poate şi dintr-un excesiv bun simţ lesne de înţeles ieri dar nu şi azi. Şi cum Răului, de câte ori i se deschid porţile unei cetăţi, îi place a-şi însoţi fapta cu sarcasm şi ironie la adresa slăbiciunii naturii umane, cu acordul preşedintelui CJ Brăila Gheorghe Bunea Stancu şi al primarului Aurel Simionescu noul concesionar al spaţiului ce găzduia Secţia de etnografie şi folclor nu a putut fi altcineva decât o persoană din anturajul foarte apropiat al celui ce ar fi trebuit să păzească atât liniştea clădirii cât şi patrimoniul din incinta respectivă de zgomotul şi zarva unor eventuale haite de lupi: Directorul Direcţiei pentru Cultură din cadrul Primăriei Brăila, în persoana unei ''distinse'' doamne, probabil ''victimă'' a propriului său nume -predestinat parcă prin semantica sa poftelor distrugătoare
