OVER AGAIN

Capitolul 34

''H+L=FOREVER''.

Un mic zambet m-a scos din atmosfera molesita si ingandurata in care am trait pana acum. Chiar avem dreptate atunci,indiferent ca aveam doar 14 ani si nu stiam ce se va intampla cu noi. Inca imi amintesc felul cum radea copios in timp ce ma chinuiam sa strapung zona care se asemana cu piatra. M-am lasat in jos,ochii mei nedezlipindu-se de trunchiul copacului. Privind mai atent,am observat inca un semn care scotea in evidenta suprafata neteda a stejarului,un sentiment de curiozitate cuprinzandu-ma. Am dat la o parte valul verde,dezvaluind...o sageata care indica spre...pamant. Oare e ceva ingropat acolo?Cine ar face asa ceva?Ar trebui sa imi murdaresc mainile de negura solului sau sa imi continui drumul?Mintea imi zicea sa nu pierd timpul,dar inima...imi spunea sa ma aventurez caci poate voi gasi ceva in legatura cu ce mi s-a intamplat. In legatura cu trecutul sau prezentul...sau poate amandoua.

Neirosiind nicio secunda,mi-am ingropat mainile in pamantul rece,o voce interioara spunandu-mi sa continui. Am ales cu inima pentru ca de multe ori are mai multa dreptate decat ratiunea,stiind asta din trecut. O durere ascutita mi-a patruns printre nervi,degetele mele inrosiindu-se datorita contactului neasteptat si puternic cu o...cutie. Acel sentiment de curiozitate se adancea si mai mult in mine,eu luand-o uimit. Ma simteam ca si cum cineva isi batea joc de mine. Era presarata de trandafiri rosii pictati pe fundalul alb inca vizibil,cenusa solului dandu-i un aer retro. Cand eram pe punctul de a o deschide,mi-am dat seama ca am mai vazut-o inainte. Dar nu stiu unde,mintea fiindu-mi incarcata de evenimentele petrecute astazi. Indepartand clapa,am gasit...o carte?Cine ar ingropa o carte?

Surpinderea m-a cuprins pe de-a intregul,ramanand de neclintit in bataia vantului care peste cateva saptamani va ingheta totul alaturi de zapada cristalina. Spatele meu cobora pe trunchiul copacului,facand contact cu cateva fire de iarba inca verzi. Am scos cartea,asezand cutia langa mine. ''Refugiul'' de Nicholas Sparks. Citind titlul si autorul,Lyla a aparut ca o tornada in mintea mea. Ea e innebunita dupa cartile lui ,amintindu-mi ca le devora in liceu. Lyla...Cutia cu trandafiri...Nicholas Sparks...Toate acestea se potriveau ca niste piese de puzzle si abia atunci am realizat ca...toate astea erau ale ei. Niciodata nu am stiut ce tinea in cutia asta. De cate ori am fost la ea acasa,am zarit-o doar o data pe biroul ei. Am intrebat-o de acea cutie si mi-a spus doar ca a pictat-o cu mama ei,insa nimic mai mult. Cred ca de aceea amintirea mi s-a imprimat in minte:nu stiu ce tinea in cutie.

Degetele mi se plimbau pe coperta cartii,fiindu-mi teama sa o deschid. Cine stie ce a vrut sa ascunda?Poate o parte din trecutul ei...Dupa minute de ezitare,am avut curajul sa deschid cartea la prima pagina,unde un mic text era scris:

''Niciodata sa nu iti fie frica sa iubesti din nou. Iubirea te poate rani,dar poate vindeca in acelasi timp. La multi ani!-Mami-2011.''

Ochii mei fugeau printre randuri ca niste valuri australiene. Acesta a fost cadoul de la mama ei pentru a 17-a aniversare a ei...ultimul dar primit de la mama ei pentru ziua de nastere. Eu nu am fost acolo sa ii urez un ''la multi ani'',sa o imbratisez,sa o sarut sau sa ii fac un cadou. Am schitat un mic zambet pentru a imi inabusi lacrimile care urmau sa se formeze. Imi si imaginez cum ar fi fost...M-ar fi rugat sa nu ii cumpar nimic cum facea in fiecare an,dar desigur ca nu o ascultam. Ea nu voia sa ascunda trecutul...Voia sa gaseasca o scapare in el. Nu a uitat de locul asta,mereu venea aici cand avea nevoie de un moment cu gandurile ei...pana sa plece in America. A ingropat cartea aici pentru ca stia ce va urma sa se intample cu mama ei. Mi-o si inchipui venind aici si citind paginile cartii,stand sprijinita de acelasi copac...si uitandu-se la inscriptia noastra,cu un zambet trist pe buze gandindu-se:''Nu a fost sa fie''. Oare de cate ori a venit aici pana sa plece?Cand eu am luat-o pe drumul celebritatii era aproape primavara,deci pot sa spun ca de multe ori. Iubeste primavara,mereu a iubit-o:simfonia ciripitului de pasari,miresmele florilor,razele calde ale soarelui care sfioase isi faceau loc printre norii albi pufosi si mai ales...ziua ei care este in martie,chiar cand lumea renaste din cantecul trist si infrigurat al iernii. Dar intrebarea care ma framanta cea mai tare...De cate ori s-a gandit la mine cand venea aici?Judecand dupa citatul lasat de mama ei,se referea la mine si ca poate sa treaca peste tot ce s-a intamplat.

Sunetul paginillor rasfoite umplea atmosfera lipsita de viata,eu cautand un raspuns pentru intrebarea mea precedenta. Dansul foilor de hartie care imi gadilau varfurile degetelor s-a oprit cand am zarit doua randuri marcate cu o carioca albastra...culoarea ei preferata. Mereu avea obiceiul asta de a sublinia citate din carti si apoi sa mi le citeasca. Se pare ca pe acesta nu am mai apucat sa il ascult.

''Si-apoi,orice cuplu trebuie sa se mai si certe din cand in cand. Doar ca sa demonstreze ca relatia este indeajuns de puternica sa supravietuiasca.''

Nu am mai reusit sa imi controlez lacrimile,una dintre ele cazand pe linia colorata,imprastiind-o peste cateva cuvinte. Acum am raspunsul. Mereu se gandea la mine,sublinia citate din carti doar ca sa isi aduca aminte de mina si sa isi imagineze cum ar fi fost daca eram langa ea sa ii ascult vocea dulce relatandu-mi-le. Acum cred ca poate prezice viitorul si a subliniat asta dinadins pentru a gasi cartea astazi chiar dupa cearta noastra. Am luat cutia,punand-o inapoi in pamantul innegurat si presarand pamant peste ea. M-am ridicat de pe iarba,uitandu-ma inca o data la copac si apoi la cartea pe care o tineam in mana. Ar trebui sa ii spun ca am gasit-o?Nu,ar trebui sa o pastrez . Sa o iau cu mine in turnee,iar in asa fel voi sti cu siguranta ca Lyla e mereu cu mine.

Norii oteliti au inceput sa planga,picaturile de ploaie amintindu-mi de lacrimile pe care Lyla incerca sa le tina in frau. Daca sta inchisa in camera si plange?Urasc si sa ma gandesc la asta,dar mi-am facut-o cu mana mea. Am inceput sa fac pasi rapizi,viteza lor marindu-se cu fiecare secunda.

LYLA'S POV

Umblam confuza pe strazile din Holmes Chapel,cautandu-l pe Harry cu disperare. Nu mai puteam sta in camera aceea,ma simteam ca intr-o cusca. Vocea sa ridicata,vorbele mele care mi-au iesit pe gura necugetat,plecarea lui,mesajul...Era prea mult,iar pentru o ora intreaga am suportat tortura linistii si a suspinelor mele incetate. Harry nu mai venea,frica nascandu-se din nou in mine si omorandu-ma pe dinauntru. Varful crestetului meu devenea umed,eu aruncand o privire la cerul de metal care parea un ocean plin de lacrimi. Grozav,ploua...Picioarele mele s-au lasat conduse de stropii de apa care ma duceau cine stie unde. Vremea de azi se potrivea cu starea mea interioara,posomarata si melancolica. Am nevoie ca vremea sa se schimbe,sa pot vedea soarele facandu-si loc in acest peisaj salvandu-ma. Pierduta in gandurile mele,am fost trezita la realitate de un claxon si niste lumini care faceau soseaua sa para un spectacol. Am zarit doua umbre dand buzna pe scena,disparand atat de repede pe cat au aparut. Masina s-a lasat inghitita de intuneric in timp ce ma uitam spre ea,cateva tipete atragandu-mi atentia. M-am intors automat,facand pasi marunti spre sursa lor. Cand am ajuns suficient de aproape incat sa le pot vedea fata,am impietrit,lasand picaturile de apa sa ma inunde complet. Mintea imi spunea sa ii opresc,dar muschii nu reactionau. Trebuie sa ma opresc din a sta si a privi,trebuie sa actionez . 

-Opriti-va chiar acum!