Hey, guys! Da, știu că postez tot mai rar (ﾉД') Nu e pentru că nu îmi pasă, ci e doar pentru că unele capitole îmi sunt mai dificil de scris (╥﹏╥) Îmi pare rău că am făcut capitolul acesta atât de complicat și de lung și cu atâtea note de autor dar, până la urmă, sper să vă placă ^^
Have fun, my darlings!
————————————————
~Romeo's POV~
Din locul în care stăteam, cocoțat în vârful catargului mare, corabia nu părea decât o coajă de nucă ce plutea la mila curenților. Mi-am dus mâna streașină la ochi și am încercat să disting cât mai exact forma curbată a golfului.
Lorenzo a trebuit să se chinuie ca să se poată face auzit peste strigătele pescărușilor și murmurul valurilor.
−E-n regulă?
Nu, nu era. Din amintiri, eram destul de sigur că acela era golful. Puteam intui și direcțiile pe care trebuia să i le dau. Însă nu te poți baza pe amintiri și intuiții dacă vrei să supraviețuiești pe mare.
Mi-am încleștat și mai mult degetele pe care le țineam ca sprijin în jurul catargului. Acum îmi venea să mă iau la palme că-mi lăsasem busola în cabină, pe masă.
−Am nevoie de busolă!
Linia orizontului era înroșită de răsărit și îmi rănea ochii.
Lorenzo a înjurat.
La câțiva metri de mine, un pescăruș a străpuns ca o săgeată apa.
−Stai acolo! Îl trimit pe Chris.
De parcă l-aș fi lăsat să urce cu umărul rănit.
−Nu-i nevoie, cobor eu! Dumnezeu știe pe unde am pus-o.
Pescărușul a țâșnit la suprafață, ducând în cioc o scoică.
Tăcere − de parcă tocmai ne văzuseră ridicându-ne din propriile morminte. Asta urmase după ce strigasem acele cuvinte.
Inevitabil, toți ochii s-au întors la mine și la Giulio. Încă îl țineam de mână, dar nici nu aveam de gând să-i dau drumul prea curând – îmi imaginam că aș fi putut să-l pierd în haosul care s-ar fi putut dezlănțui.
Vedeam toți acei marinari care ar fi trebuit să fie înghesuiți prin calele corăbiei. În loc de asta, erau adunați ca un roi de furnici la parapetul de la babord și în jurul catargului central – adică prea aproape ca să nu mă consider încercuit.
Nu îndrăzneam să mă uit după corabia mea – simțeam că, făcând asta, mi-aș fi lăsat garda jos într-un moment în care așa ceva era de neconceput. Încercam să le studiez fețele, să-mi dau seama ce nu s-ar fi așteptat de la mine să fac în nenorocita de situație.
Și atunci am văzut pe cine încercuiseră la catarg.
Un trup zvelt, încordat din fiecare mușchi în cea mai corectă poziție de luptă pe care o văzusem vreodată. Ne privea, dar știam că, în următoarea secundă, ar fi putut la fel de ușor să respingă orice atac. Sau să-l lanseze. Și exact asta îl făcea atât de fioros în lupte pe Chris – că nu exista vreun moment în care să îl poți lua pe nepregătite.
Mi-ar fi plăcut să pot zice că primisem acea busolă de la o persoană apropiată, sau că o cumpărasem în timpul primei mele călătorii pe mare. Nu era mai mare ca un ceas de buzunar, iar cadranul de sticlă care o proteja începea să devină fumuriu. Singura decorațiune pe care o avea era nalba delicată gravată pe spate. Iar unicul motiv pentru care continuam să o păstrez era amintirea care mă lega de ea.
CITEȘTI
Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele
Fanfiction[Needitată] Într-o Europă dominată de principii morale dictate de dogme religioase implacabile, în mijlocul unor oameni prea preocupați să găsească greșeli în propriii semeni și prea ahtiați după moartea proscrișilor, în secolul persecuțiilor ce...
