Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

7.

Hey, guys! Am adus un capitol nou. În sfârșit :D Sper că nu vă va dezamăgi ^^
Oricum, la media am pus o poză care cred că explică mai bine decât mine ce sunt "sarturile"  (sunt desenate la 1).
Have fun, my darlings!

——————————————————————

~Giulio's POV~

−Chris, dă-mi sarea, i-a spus Lorenzo pe un ton morocănos, întinzându-și una dintre mâini spre șaten.

Roșcatul era încă ud de când cu căzătura în apă și se părea îl învinuia în totalitate pe Chrissie pentru asta.

Șatenul i-a întins solnița de metal argintie, afișându-i un zâmbet răutăcios. În poala lui Chrissie, Will se încăpățâna să mănânce singur cu tacâmurile mult prea mari, ceea ce îl făcea să-și scape mâncarea atât de mult, că nu credeam că gustase nici de 2 ori din tot ce avea în farfuria metalică. Tatăl lui era prea ocupat să discute cu Romeo ca să-l observe, spre bucuria băiatului.

Am privit mestecând încet cerul pe care începutul de amurg contura dungi rozalii. Era deja ora cinei și, așa cum mă informase și Lorenzo cu câteva ore înainte, toată lumea s-a adunat deja la masa de pe punte. Din cauză că a trebuit să facă porții în plus, pentru Will și John, Pierre chiar mi-a dat multe de făcut. Oricum, mâncarea lui s-a dovedit chiar mai bună decât mă așteptam. Crapul mi se topea de-a dreptul în gură, iar sosul de legume în care erau îmbibate ciupercile fierte oferea peștelui aroma ușor acrișoară perfectă.

În vreme ce îmi duceam furculița la gură, mă întrebam cum de știa Pierre să gătească atât de bine. Sigur, în ultimii ani nu pot să spun că am avut ocazia să mănânc feluri foarte sofisticate, dar în copilărie, țin foarte bine minte, am fost foarte pretențios în privința asta. Erau zile în care nu mâncam deloc, doar pentru că nu-mi plăcea mirosul sau aspectul unui fel. Îl înnebuneam de-a dreptul pe tata uneori, iar asta spune multe, având în vedere că tata era un bărbat care nu se pierdea ușor cu firea.

Totuși, ceea ce gătise Pierre era demn să stea chiar și pe mesele lorzilor. În plus, avusese grijă să pregătească lângă fiecare farfurie câte un pahar cu vin alb de Bordeaux. Lângă toate, mai puțin lângă a mea.

Și asta din cauza faptului că, din întâmplare, m-am așezat lângă nenorocitul de Romeo. Nu-l învinuiesc pe Pierre, care normal că a vrut să-mi toarne și mie, ci pe idiotul blond, care i-a spus că eu eram prea mic ca să beau alcool. Nu știu dacă Romeo doar nu a văzut sau a ignorat privirea pe care i-am aruncat-o. Nu aș fi reacționat așa în mod normal, dar eram sigur că a făcut asta doar din cauza discuției pe care am avut-o înainte, pe punte.

Eram prea mic pe naiba! A fost de acord ca până și Will să ia măcar o înghițitură!

Acum mâncam aproape cu iritare din mâncarea atât de bună, iar asta mă enerva și mai tare, fiindcă simțeam că, oarecum, îl insultam pe Pierre prin asta. Nici nu mai știam de când nu mai mâncasem ceva care să miroasă atât de bine, iar idiotul de Romeo a reușit să strice totul!

Mă bucuram doar că Martinez nu s-a întors pentru cină.

Chrissie a început să râdă brusc la o replică a lui Will pe care nu am auzit-o, ceea ce m-a făcut să acord ceva mai multă atenție la ceea ce se petrecea la masă.

−...am putea să ajungem mai repede? l-a întrebat John pe Romeo.

Blondul a clătinat energic din cap, așa că și mai multe șuvițe au reușit să-i iasă din coadă.

−Cu părere de rău, am luat deja asta în considerare. Oricum, te grăbești cumva?

Am oftat și mi-am dat ochii peste cap. Conversația lor mă plictisea chiar și mai tare pentru că eram furios pe blond.