Make Me Whole: Despre Păpădii Și Stele

3.

Hey, guys! Știu că a durat mult, dar am terminat în sfârșit și capitolul acesta. Sper din suflet să nu vă plictisească prea tare.
Have fun, my darlings!
—————————————————————

~ Romeo's POV~

Am înjurat în gând. Nu știu ce era cu mine, dar privirea lui mă hipnotizase pur și simplu pentru câteva clipe. Nu mai întâlnisem în viața mea o asemenea nuanță pură de verde. Era rece, dură, și totuși caldă și plăcută ca o rază de soare. De parcă în irișii lui era închisă însăși esența culorii. Era speriat de ceva, iar asta era foarte evident. Groaza se citea în ochii lui, dar la naiba dacă nu eram serios tentat să îl lipesc și mai tare de perete și să-l−

Stai, stai, stai. M-am gândit la ce cred eu că m-am gândit? Giulio a murmurat ceva, dar eu eram prea distras ca să îl aud. Mai bine zis, șocat. Până acum câteva clipe, eram foarte sigur că nu aveam asemenea impulsuri decât în preajma femeilor.

M-am dezmeticit abia atunci când Giulio m-a îmbrâncit și a luat-o la fugă. Asta chiar mi se întâmpla?

Am avut nevoie de câteva clipe să hotărăsc ce trebuia să fac. Și, înainte să mă pot opri, am făcut exact opusul.

−Pierre, ai grijă de navă până mă întorc!

Nu i-am așteptat răspunsul. Am început să alerg în urma brunetului. Era prima oară când mă simțeam atât de fermecat de cineva și aveam de gând să aflu și de ce. Giulio era un băiat normal. Eram foarte sigur de asta, doar că mai trebuia să-mi conving și instinctul. Avea un păr brunet în nuanța cărbunelui, lung până la umeri. Dacă și l-ar fi spălat ceva mai mult ar fi putut stârni interesul a nu puține femei. Dar, la urma urmei, crescuse pe stradă. Cunoșteam oameni respectabili care acordau prea puțină atenție curățeniei, așa că era de așteptat ca derbedeii de teapa lui Giulio să aibă griji mai importante decât modul în care arătau.

Am trecut prin camera echipajului și am urcat pe punte. Știam că nu avea un avans suficient de mare cât să-l pierd, dar tot mi s-a strâns stomacul atunci când l-am văzut sărind pe docuri. Dacă Lorenzo m-ar vedea cum alerg după un biet băiat, ar zice că mi-am pierdut mințile. Și nu l-aș condamna. Probabil chiar mi le-am pierdut.

Lăsând la o parte hainele jerpelite pe care le purta, arăta, totuși, foarte bine. Față de alți drăcușori ca el, Giulio nu era doar piele și os. Iar asta nu putea însemna decât faptul că nu se temea să fure ori de câte ori avea ocazia. Nu-i condamn pe cei ca el. Poate că eu, unul, nu am știut niciodată cum e să nu ai ce să mănânci, dar oameni răi am văzut suficienți cât să știu că ar merita din plin să mai guste uneori din propriul venin. În plus, acest lucru îmi dovedea că Giulio era deja obișnuit cu pericolul. Iar asta e foarte important în genul de viață pe care eu o duc.

Giulio alerga cu privirea ațintită în pământ, de parcă mulțimea de oameni pe lângă care trecea îl scârbea mai tare ca un bol cu stridii. M-am înfiorat. Dintre toate alimentele posibile, singurele pe care nu le voi considera niciodată comestibile sunt nenorocitele de scoici. Probabil, însă, Giulio nu privea trecătorii de teama de a nu fi recunoscut de vreun negustor pe care îl furase, ori, mai rău, de polițiști.

Am râs în sinea mea atunci când împiedicatul de Giulio a intrat direct într-un bărbat care ajuta un marinar să urce o ladă cu pește pe o corabie. Giulio și-a continuat fuga de parcă nici nu observase că străinul a căzut în fund, iar tot acel pește a fost la câțiva centimetri de o plonjare până în mare. Cei doi bărbați au început să-l injure atunci când eu am trecut pe lângă ei, dar, din fericire, erau prea ocupați ca să încerce să-l prindă.