Închizătoarea ||Închisă||

Fabula de daemonibus

     Arhivele liceului Sumen. Clădrea albă şi îmbătrânită de vreme ce trona lângă curtea exterioară. Era o clădire înaltă de patruzeci de metri, fără ferestre şi doar cu o uşă la baza ei. Singura sursă de lumină naturală părea tavanul bombat de sticlă ce îi dădea un aer fermecător.
Niciun elev nu văzuse interiorul acestei clădiri pentru că, până acum, niciun elev nu pusese piciorul în această clădire.
      Claudia făcea excepţie de la aceasta regulă de aur. Ea chiar acum păşea prin întunericul camerei, urmată îndeaproape de Ryan, a cărui respiraţie o simţea în ceafă. Fata încerca din greu să distingă un detaliu prin întuneric, dar ochii ei nu erau obişnuiţi cu acel întuneric impenetrabil. Deodată auzi un mic fâşâit în spatele ei. Ryan aprinse un chibrit şi se îndreaptă cu pași mari spre o formă lunguiaţă din mijlocul camerei. Forma de contură prin întuneric şi deveni o torţă dintr-un lemn tare şi închis la culoare. Odată aprinsă prima torţă, celelalte se aprinseră automat.
     La lumina portocalie a focului locul părea desprins din cele mai frumoase vise ale Claudiei. Era o singură cameră, cilindrică şi înaltă de patruzeci de metri. Rafturi curbate se aflau pe pereţi până la tavan. Acele rafturi dintr-un mahon închis la culoare erau înţesate de dosare şi documente de diferite culori, manuscrise şi cărţi cu copertele prăfuite şi înnegrite de trecerea timpului, suluri gălbuie de hârtie legate cu o pănglicuţă albastră şi bucăţi de ziar tăiate cu neglijență. Toate aşezate schematic şi cu multă grijă. În mijlocul camerei era o scară în spirală ce urca spre tavan unde se mai afla o mansardă adăpostită de tavanul de sticlă.
    — Nu te mai holba şi vino!
    Vocea lui Ryan o trezi la realitate pe Claudia. Acesta se afla deja destul de sus pe scară, aşa că fata trebui să sară câteva trepte pentru a ajunge lângă el. Încă privind prin încăperea pe care ea o credea un rai, Claudia urcă până în mansardă. Aceasta era complet diferită de spaţiul ce se afla sub ea. În mansardă nu exista niciun document sau carte. În afară de câteva fotolii aşezate în cerc, nu era nimic pe podeaua albă şi lucioasă.
    Ryan se trânti pe podea și începu să respire cu greu. Claudia se trânti la rândul său şi se lăsă pe spate pentru a vedea tavanul. Pe sticla lui avea pictată migălos o femeie cu un păr de un roşu sângeriu şi cu trăsături delicate. Purta o rochie argintie ce îi evidenţia ochii verzi. Corpul ei era înconjurat de o aură de un alb pur şi curat, iar în spatele ei se aflau numeroase umbre.
Deodată se auziră nişte voci certăreţe ce îi făcură pe Ryan şi Claudia să sară în picioare.
     — Recunoaşte că te-am salvat de data asta.
     — Ai vrea. O puteam îndepărta şi singură.
     — Aici erai, Ryan! zise unul dintre gemenii roşcaţi.
     El şi fratele său erau în faţa băiatului şi fetei din curte, care păreau în toiul unei lupte nesfârșite.
     — Nu vă mai certaţi atât! îi certă Ryan, apoi se întoarse spre Claudia. Scuze, fac asta tot timpul. Eu mă numesc Ryan Togo.
     — Claudia Paige.
     — Mă bucur mult să te cunosc Claudia, zise cu un zâmbet imens pe faţă. Ştiu că vrei să ştii de ce eşti aici, deci motivul e...
     — Ryan, nu ai uitat ceva? zise fata uşor iritată. Eu sunt Kala Hunt. Cei de acolo - zise arătând spre gemeni- sunt Toby şi Will.
     — Quine! ziseră împreună cei doi.
     — Da, ştim! reluă Kala. Iar acest specimen enervant de lângă mine se numeşte Eric Kent.
     Eric dădu semne că ar fi vrut să-i spună ceva în legătură cu această replică, dar se răzgândi repede şi doar dădu din cap în semn de salut către Claudia.
     — Acum că am trecut peste prezentările ar trebui să-i spunem adevărul, zise Ryan îndrumând-o pe Claudia spre unul dintre fotolii.
    — Adevărul? întrebă fata, aşezându-se.
    — Da, zise el. Adevărul. Claudia, adevărul e că tu... eşti închizătoarea.
    Nimeni nu scotea nici un sunet.
    — Ce sunt? întrebă Claudia pierdută.
    — Mai bine o lăsăm pe Victoria să-ţi explice, spuse Kala cu blândeţe.
    — Ai dreptate Kala! zise o voce melodioasă şi plăcută, ce venea dinspre tavan.
    Claudia ridică privirea şi observă că femeia din pictură dispăruse. Când îşi coborî privirea o văzu pe femeie chiar în faţa ei, cu rochia argintie şi părul roşu.
    — Bună, Claudia! zise femeia.
     Incapabilă de a spune orice alte cuvinte, Claudia le spuse pe cele care îi răsunau continuu în minte:
     — Cine eşti?
     — Numele meu este Victoria şi sunt vechea închizătoare.
     — Scuze, dar tot nu înţeleg.
     Victoria surâse parcă spunând că şi ea reacţionase la fel. Se lăsă jos pe podea şi se aşeză într-o poziţie confortabilă.
    — Claudia, am să îţi explic totul dar vreau să stai calmă. Liceul acesta e mai ciudat decât crezi. De fapt, nici nu sunt sigură că e un liceu. Tot ce pot spune e că el este o poartă. O poartă spre lumea demonilor.
    — Demoni?
    — Da. Demonii sunt nişte creaturi oribile ce pot lua forma umană sau animalieră. Închizătorii sunt singurii care îi pot să vadă demonii în forma lor reală, asemănătoare cu nişte umbre. Aceşti demoni au un rege. Numele său e Morteame. Acesta are doar formă umană deoarece era om. Era, dar nu mai este. A îmbrăţişat răutatea şi mentalitatea ucigaşă a demonilor, astfel a devenit unul dintre ei. Cel mai puternic dintre ei. Demonii vor doar să se hrănească şi să facă rău. Dar se hrănesc cu suflete. Aici intervenim noi. Închizătorii pot distruge demonii şi pot închide poarta. Şi odată ce poarta e închisă, sufletele se întorc la proprietar. Asta e misiunea ta. Să distrugi demonii, să găseşti poartă şi să o închizi.
    Claudia se simţea pierdută. Nu putea s-o facă. Ea care era anti-socială, care era o sportivă groaznică şi care leşina de fiecare dată când vedea un demon.
    — Scuze Victoria, zise Claudia. Nu cred că o pot face. De ce nu o faci tu sau ei?
    — Eu sunt o biată pictură. Am murit acum paisprezece ani. Iar ei pot doar să îndepărteze demonii, nu să-i distrugă. Doar tu o poţi face.
    — Dar nici nu ştiu cum o pot face.
    — Te vom învăţa noi! spuse Ryan.
    — Doar ai încredere, zise Kala. Noi avem.
   — Vezi? spuse Victoria. Ai încredere în tine. Noi avem deja.
    Cuvintele spuse de Victoria şi zâmbetele încurajatoare a celor care o priveau îi dădură Claudiei încredere şi aceasta, pregătită pentru ceea ce va urma, zise:
    — Bine, am s-o fac.