Whiskey sub umbra patului

Conţinutul, partea a III a

Conţinutul, partea a treia

            -Mai ştii ce făceam?

            -Ce făceam când?

            -Când locuiam Afară.

            -Nu fi prostuţă. Asta a fost de mult. De parcă n-am locuit niciodată Afară.

            Evident, toate cuvintele au fost spuse fără ca El să-şi ridice ochii din carte. Avea să o ardă într-o zi, cartea aia, nenorocita aia de carte. Din cauza căreia Ea nu mai reprezenta nimic decât o formă. O umbră cu glas, cu raţiune, cu darul de a-l încânta cu arta ei. Dar doar o umbră. O umbră din ceea ce a fost de fapt.

            -Nu-ţi doreşti să ne întoarcem?

            -Unde?

            -Afară.

            Îşi ridică ochii din carte şi zâmbi. Ochi gri. Fără vreo amintire, fără vreo dorinţă. Doar Cartea. O a doua Ea în relaţia lor.

            -Nu e nimic acolo.

            -Ba da. Sunt oameni. Sunt animale. Plante.

            -Oameni care fac rău.

            -Sunt vise.

            -Visul tău e aici.

            -E un nenorocit de coşmar.

            -E tot ce ţi-a rămas.

            -Din cauza ta.

            -Din cauza lui.

            Ea lăsă capul în jos şi o lacrimă roz i se prelinse pe obrazul ridat. Se înţeleseseră să nu mai vorbească vreodată despre Celălalt El. Sau despre Cealaltă Ea. Cele două perechi aparţineau unor lumi diametral opuse, lumi în care nu se putea pătrunde din exterior.

            -Crezi că mai trăiesc?

            -Nu-mi pasă.

            -Crezi că se gândesc vreodată la noi?

            -Nu.

            -Cum poţi fi aşa sigur?

            -Dacă s-ar fi gândit, noi doi nu am mai fi fost aici acum, nu?

            Lacrima roz s-a transformat într-un şuvoi roşiatic. Amintirile i se scurgeau din minte ca o cascadă, rănind-o încă o dată şi încă o dată şi încă o dată...

            -Crezi că au trecut peste?

           -Dragă, au trecut peste noi cu mult înainte să fi plecat de Afară. Altfel, ne-ar fi oprit. Ne-ar fi căutat. S-ar fi întrebat măcar o dată unde suntem şi ce s-a ales de noi.

            Cu spatele încă lipit de perete, se prelinse până la podea. Mâinile uscate îi acopereau faţa încă frumoasă, în ciuda vârstei. Desigur, Ea nu avea să ştie niciodată cât de frumoasă e de fapt. Era frumoasă doar pentru El, şi îi aparţinea în totalitate. El era singura persoană care mai conta.

            -Ştii ce-mi plăcea când eram Afară?

            -Ce?

            -Crăciunul.