Volumul II: Iartă-mă (FINALIZATĂ)

Capitolul 20 - Din nou pe vremea aceea...

Capitolul 20 - Din nou pe vremea aceea...

✽

Nu poţi să răneşti un om şi apoi să te întorci de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am introdus câteva monede în maşinăria plină cu gustări şi băuturi de pe holul spitalului, iar apoi am apăsat pe o combinaţie de trei cifre, aşa încât sticla cu apă a căzut de pe raful al cincelea. M-am aplecat şi am luat apa, în timp ce mergea spre zona cu lifturi. Am încercat de două ori să desfac dopul, însă mâinele mele tremurânde nu făceau decât să îmi înrăutăţească treaba. Nervii puseseră stăpânire pe mine, iar creierul meu îmi spunea doar "desfă dopul, nu e atât de greu". Am încercat din nou, dar nu am reuşit. Începeam să mă enervez doar din cauza unei singure sticle. M-am aşezat pe scaunul din faţa lifturilor, am lăsat sticla şi geanta pe scaunul de alături, iar apoi mi-am luat capul în palme.

Trebuia să analizez scena. După ce privirile noastre s-au regăsit, corpul meu a intrat în shock. Ultimul lucru la care mă aşteptam, era să apară el împreună cu mama la spital şi într-un moment foarte nepotrivit. Mama se comporta cu el de parcă era fiul ei perfect. Îmi dădusem seama de privirea ei plină de dizgust din momentul în care intrase în salon, iar cuvintele sale spuneau mult mai multe. Niciun sărut, nici măcar un "fata mea, mi-a fost dor de tine", absolut nimic. Nici măcar nu m-a surprins atitudinea ei, ea întotdeauna fusese rece cu mine. Cum am putut să cred că s-ar fi schimbat în cei patru ani? Iar când am văzut-o la braţ cu ginerele, nici nu îmi puteam închipui altceva.

Ceea ce mă deranja cel mai mult, erau fluturaşii care îmi apăruseră în stomac în momentul în care l-am văzut. Nu ar fi trebui să se întâmple, eu ar fi trebuit să-l urăsc. Trebuia să mă ascund de el, căci avea de gând să mă rănească iar şi iar. Însă această regăsire după patru ani m-a dat total peste cap. Eu simţind fluturaşi? Asta nu ar fi trebuit să se întâmple. Plus că, inima a început să îmi bată cu putere atunci când s-a apropiat de mine, făcându-mi gândurile terci.

- Poftim, a spus, iar eu am ridicat capul, găsindu-mi sticla cu apă desfăcută chiar în faţa mea.

- Mulţumesc, am zis luând sticla şi ridicând privirea.

Mâna mea a paralizat, făcându-mă să scap sticla cu apă şi împrăştiind conţinutul ei pe toată gresia. Nu mai eram în stare să scot vreun cuvânt, în schimb David, s-a dat un pas în spate pentru a nu fi udat. Am ascultat o înjurătură, dar urechile mele nu reuşeau să mai diferenţieze sunetele din apropiere şi cele de la depărtare. Toate zgmotele din jurul meu se auzeau de parcă proveneau dintr-un beci. Unicul simţ care mai funcţiona în acel moment, era văzul. Ochii mei continuau să îl fixeze în timp ce el încerca să îşi şteargă picăturile de apă care-i aterizaseră pe vârful pantofilor. Îl priveam atentă, aşteptând următoare sa mişcare sau poate vreun strigăt de ajutor din partea mea.

Chiar crezi că îţi va face ceva aici? Nu vezi că e plin de lume? Subconştientul meu avea mare dreptate, niciodată nu făcuse nimic în public sau în faţa unei persoane, fie ea cunoscută sau nu de el. Când mi-am dat seama că nu avea ce să îmi facă, corpul meu s-a relaxat instantaneu. S-a aplecat pentru a lua sticla cu apă, iar apoi a ridicat privirea regăsind-o pe a mea. A început să râdă, fiind amuzat de comportamentul meu copilăresc în preajma lui. Dumnezeule! Avea cel mai perfect zâmbet pe care îl văzusem vreodată. Cu acel zâmbet reuşea să ducă la bun sfârşit orice îşi propunea. M-a cucerit pe mine în acelaşi fel în care a reuşit şi să mă lovească, chemându-mă la el, asigurându-mă că totul avea să fie bine. Am fost întrerupţi de telefonul meu mobil, care a început să sune în geanta mea. Mi-am luat privirea de la ei şi am răsfoit prin geantă în căutarea lui.