double challenge » btr

3. O zi nu chiar potrivită pentru interviuri

- Da. Normal. Stai..

Când creierul meu în sfârşit funcţiona după cum îi spuneam eu şi nu genunchii lui Carlos, am reuşit să înţeleg că ceva nu era tocmai bine. Cleo plecase. Singură. Logan a lăsat-o? Şi a trecut o oră?

- ...ce? Aţi lăsat o fată să umble singură noaptea?

- Nu. Eu nu am lăsat pe nimeni. Logan a lăsat-o.

- Sunteţi nişte nebuni, mă jur. Cum poţi să spui chestia asta şi totuşi să ştii că tu ai fost acolo, lângă ea, înainte să plece? A plecat, Carlos.

În momentul ăla, nu mi-a mai păsat nici de prosop, nici de halat, nici de relaxare şi nici măcar de spumant sau gelul de duş. Carlos era pe punctul de a se holba în momentul în care mă ridicam din cadă nepăsătoare, însă palmele i-au acoperit ochii, parcă involuntar. Am luat cel mai apropiat prosop şi halat pe care le-am văzut - mâinile nici măcar nu-mi ieşeau prin mâneci iar halatul ajungea pe jos şi ştergea apa care o lăsam cu tălpile pe podea, însă m-am îndreptat hotărâtă către living şi am început să mă crizez pe acolo. Recunosc, da, nu ar fi trebuit să dau vina pe Carlos. Ar fi trebuit să dau vina pe toţi.

- Frate, doar a fost lângă voi tot timpul ăsta. Cum puteţi să o lăsaţi singură? Nu ştiu dacă ştiţi prin ce mă faceţi să trec! Mă jur, dacă nu ajunge aici până dimineaţă, nu-mi asum nici măcar o parte din vină. Şi nu mai daţi vina unul pe altul. Eram cu toţii prea ocupaţi de baia aia nenorocită ca să ne dăm seama ce se întâmplă. Nu răspunde la telefon? Da, minunat, poate a jefuit-o cineva. Nu-mi pasă dacă voi credeţi că e un oraş sigur, eu nu... Nu mă comport ca o mamă îngrijorată. Mă comport ca o soră crizată, învăţaţi să faceţi diferenţa. Okay, pentru un moment, opriţi-vă din vorbit şi haideţi să încercăm să dăm de ea. Eu şi Kendall mergem cu maşina, doar nu a putut ajunge foarte departe.

Restul căutaţi-o prin împrejurimi. Şi dacă e nevoie, sunaţi.

Se uitau ciudat la mine - abia atunci realizam că, de fapt, eu nu purtam nimic înafară de un prosop cu o mare pată verde pe el şi nişte şlapi rupţi pe care i-am găsit în spatele dulapului din baie (renunţasem la halat în favoarea a ceva mai uşor de cărat).

- Ăla e cumva prosopul meu?

- Nu ţi-am luat marele prosop, stai calm, L.

Nu înţelegeam de ce am fost o soră complet idioată. Adică, să fim serioşi, ea nu m-ar lăsa să plec dacă ar fi ştiut că am o zi proastă. Tocmai asta era. Eu nu am ştiut. Sau poate ea credea că noi chiar avem o conexiune telepatică? Am impresia că am glumit mai demult pe tema asta şi cred că a luat-o în serios. Am smuls un palton din cuier şi l-am înfăşurat în jurul meu.

- Ştii că ai putea răci foarte urât dacă vii doar aşa, nu?

- Nu mai trage de timp şi haide.

- Nu înţeleg care e toată faza. De ce trebuie să mergem după ea? Doar poate să aibă şi singură grijă de ea. Eşti tu paranoică.

- Mă laşi? Imaginează-ţi că afară, în bezna asta de o poţi tăia cu cuţitul, se află iubirea vieţii tale, şi că poate fi mâncată de lupi sau urşi sau veveriţe în orice moment, sau poate e un dealer prin preajmă care are puţină heroină la el, ce zici?

- În primul rând, aici nu există lupi şi nu cred că urşii au fost vreodată prin zona asta. În al doilea rând, sunt mai mult ca sigur că nu e bună comparaţia asta, pentru că ea nu este a.) iubirea vieţii mele sau a vieţii tale, şi b.) e soră-ta, serios, chiar nu e bună comparaţia. Şi în ultimul rând, dealerii nu au niciodată puţină heroină la ei, au tot timpul mai multă.