*Perspectiva Hinatei*
Intodeauna am alungat ceea ce nu am reusit sa inteleg. Pentru ca nu as putea suporta vreodata gandul ca e ceva ce ma depaseste. Ca sunt limitata la acel putin.
Si ratiunea a sters pe jos cu mine prea mult timp ca sa ii mai pot oferi macar o farama de respect. Si asa am ajuns sa fiu ceea ce sunt.
'Ce sunt defapt?'. Unii m-ar descrie ca fata ciudata din a treia banca. Altii, care au ajuns sa ma cunoasca macar putin mai mult, ar zice ca mi-e teama de realitate si ca prefer sa ma ascund intr-o carapace. Izolata de tot ce ar putea sa-mi aminteasca ca traiesc defapt. Ca ar trebui totusi sa fiu prezenta in viata mea...
Si care ar fi rostul. Mai multe clipe de fericire, de extaz nebun. Sau doar mai multe lacrimi, mai multe noptii albe carora intr-o zi as deveni inapta sa le mai rezist.
Si atunci l-am ales doar pe el. Singura fiinta care tinea de porcaria asta de relitate si care nu a reusit sa ma dezguste la fel ca toti ceilalti. Si din cauza lui am devenit altfel. Si ceea ce atatia ani vedeam in intuneric capatase o lumina prea puternica pentru ochii mei, inca inegriti de deznadejde. Si totusi, aveam sa supravietuiesc si simteam asta in tot trupul. Ca o lumina puternica care te izbeste si dintr-o data te simti asa de... viu. Atunci a devenit totul asa de usor de acceptat, si totusi pana la o anumita limita. Si probabil ca atunci m-am agatat inconstient de el cu toata forta pe care o detineam. Era o funie de salvare, o lumina slaba in sine, care m-a umplea atat de usor de toate acele sentimente de care imi era atat de teama.
Si de atunci am devenit dependenta de el. Am fugit inconstient la el de fiecare data cand o piedica, oricat de slaba rasarea in fata mea. Si chiar nu puteam trece singura peste asta? Chiar aveam nevoie de un "mentor" care sa m-a invete sa supravietuiesc vietii?
Poate ca nu. Dar totul parea atat de usor cand el era acolo, langa mine. Chiar daca nu spunea nimic. Chiar daca respiratia lui era mult prea departe ca sa o simt. Macar stiam ca e acolo, undeva, detul de aproape.
Aveam nevoie de el pentru a-mi da curaj. Pentru a ma ajuta sa "simt" fara sa-mi fie frica ca voi ajunge sa fiu lovita din toate partile.
Si el nu stie nimic din toate astea, el e inca prea departe de mine...
Mi-am dorit de atatea ori sa-i multumesc macar, dar ma temeam de reactia pe care urma sa o aiba. M-am temut poate de nepasarea lui. Si acum, poate ca e prea tarziu pentru mine. Prea tarziu sa-mi dau seama ca eu ii culegem nepasarea in fiecare zi. Eu sunt de vina, caci am stat in umbra prea mult timp.
Pentru ca am crezut ca el nu poate fi capabil sa ma accepte. La fel cum am facut-o si eu cu ceilalti odata.
Dar el e altfel. E diferit de toti ceilalti si mai ales... diferit de mine. El nu a incercat niciodata sa se ascunda dupa o pelerina. Lui nu i-a fost frica niciodata. Si de asta am ajuns poate sa fiu atasata atat de tare de el.
Atunci iubirea mea e conditionata de toate aceste lucruri? Poate ca a fost, candva. Dar acum, acum stiu ca l-as iubi chiar daca nu ar fi fost acolo. Pentru ca ceea ce simt pentru el nu poate depinde de niste lucruri atat de marunte.
'Am atata nevoie de el'. Pur si simplu am nevoie sa-i simt respiratia calda, sa-i simt prezenta langa mine macar pentru putin.
'Mi-e atat de sete de tine, eu doar...'
- Te iubesc!
Imi dau seama unde sunt atunci cand ma aud zicand cele "doua cuvinte". Totusi nu-mi deschid ochii. Stau probabil intinsa pe patul din camera mea de ore intregi.
- Stiu deja ca ma iubesti.
Tresar ridicandu-ma brusc in sezut si-mi deschid ochii mari uitandu-ma insistent la persoana care a vorbit.
- Ino? Tu ai auzit de batut in usa?
Ah, ce tot vorbesc. De parca nu as fi deja obisnuita ca ea sa intre la mine in casa dupa cum vrea.
- Baaa daaa, dar dupa vreo cateva minute mi-am dat seama ca nu are niciun rost asa ca am intrat.
Deci chiar a batut. O premiera, poate ar trebui sa-i verific temperatura sau ceva.
Zambesc usor de ceea ce gandesc, dar devin serioasa privind-o din nou pe blonda. Ochii ei albastrii si-au pierdut aproape de tot stralucirea, iar zambetul ei vesnic atat de molipsitor lipseste cu desavarsire.
- S-a intamplat ceva?
O intreb cu o voce joasa plina de ingrijorare. Nu suportam sa o vad asa, nu pe ea...
- Nu, nimic.
Zice pe un ton ridicat si totusi lipsit de vlaga. Dupa care trage o gura de aer incepe sa vorbeasca din nou.
- Stii Hina, ar trebui sa fi mai atenta la ce se intampla in jurul tau. Toata faza asta dintre tine si frate-miu ma oboseste ingrozitor.
'Adica?'. Nu am inteles la ce se referea, dar nici nu am intrebat-o. Stiu ca nu are nici un rost. Mai mult ca sigur e doar o faza de a ei care o sa-i treaca pana maine. Deci nu am de ce sa ma ingrijorez.
Ii simt mainile blondei pe umerii mei si imi ridic capul abia lasat in jos. Ma priveste cu niste ochii tristi dupa care se intoarce pur si simplu si pleaca fara sa mai spuna nimic. Cand iese pe usa ii vad o lacrima care se prelinge in urma ei.
'Plange?'. Vreau sa fug dupa ea, dar ceva ma opreste. Simt ca nu am energie ca sa ma ridic de pe pat asa ca o las balta. Si totusi, plangea...
