Un nou început...

569 22 2
                                    


O nouă zi de toamnă... . Se apropie școala, și trebuie să mă pregătesc de liceu. Iarăși noi oameni, noi reguli, un nou liceu, noi profesori. Am obosit să-mi tot schimb locul. Tatăl meu lucreaza ca..., nici nu știu ce e, nu mi-a spus niciodată, dar are un job important, și în fiecare an trebuie să ne mutam în alt loc, iar anul acesta locuiesc într-un orășel mic în apropiere de o pădure.

 Incă nu am ajuns, sunt în avionul personal al tatălui meu. Stau în pat, singură și mă uit pe geam. Norii par a fi vată de zahăr. Mi-ar plăcea să-i pot atinge. Am călătorit atăt de mult și niciodată n-am ajuns cu mult mai sus de nori. Sunt foarte curioasă să știu cum e acolo și ce simți. Cerul este un mister pentru mine. Mereu când zbor, mă simt mai aproape de o altă lume. Nu știu... poate totul este doar în mintea mea. N-am avut ocazia să vorbesc despre chestia aceasta cu nimeni... . Nici tatălui mei nu-i pot spune chiar tot ce fac și ce gândesc. 

Uneori mai vorbsc cu mama mea, dar niciodată nu-mi răspunde... . Îmi este dor de ea. În fiecare noapte îmi doresc să o visez și să-i mai simt o dată mângâierea caldă și sufletească sau să-i aud vocea subțire și dulce care se propulsa în urechile mele, șoptindu-mi în fiecare noapte: "Somn ușor, draga mea! " . 

Inainte plângeam, plângea în fiecare seară... dar de doi ani m-am obișnuit..., însă uneori îi simt lipsa nespus de mult și nu mai ies din casă, rămânând doar eu și patul meu ud de lacrimi fierbinți de durere.

Acum, fiind prima mea zi de liceu, vreau să fac impresie bună, să-mi cunosc noii colegi. Sper să nu mai fie ca cei de anul trecut..., care toți te criticau și care mai de care încerca să fie mai "șmecher". Lumea asta este plină de oameni stupizi.

Îmi doresc ca în acest an să pot lega o relație de prietenie cu cineva, oricine. Nu mai suport să fiu singură, să n-am cui să-i spun temerile, dorințele și suferințele. Sper din tot sufletul să răman în acest în acest loc, simt deja că va fi diferit. 

Nu pot spune că am emoții. Sunt obișnuită cu schimbările, doar că parcă de data asta e ceva altfel, ceva nou. Poate e din cauza faptului că nu voi mai locui într-un oraș mare, plin de mall-uri și cluburi, zgârie-nori și alte magazine scumpe. Cred că mă pot adapta la noiile condiții. Parcă mă duc înapoi în timp... :)) . Oricum nu sunt o persoană materialistă și nu țin prea mult la lux. Vreau doar o casă curată, în care să am o cameră doar a mea.

Între timp, am ajuns la aeroport, de unde ne-a preluat, pe mine și pe tatăl meu, o mașină mare și neagră.

- Unde mergem acum? l-am întrebat pe tata.

- Ai să vezi, Evelyn. Va fi diferit, sper să-ți placă. mi-a răspuns el pe un ton foarte calm.

Până și tata mi-a spus ca va fi "diferit". Oare așa avea să fie? In sfârșit voi avea o viață frumoasă? Așa sper... . :)

Pe drum mă uitam prin geamul fumuriu, și vedeam de jur împrejur doar munți, munți înalți, stâncoși, care erau împăduriți de un verde închis la poale. Abia așteptam să mă dau jos din mașină și să respir acel aer profund și rece. Parcă și în mașină era mai răcoare ca de obicei.

Îmi plăcea ceea ce vedeam, simțeam că mă cuprind puține emoții, dar apoi gândul îmi fugea la liceu, și la cât de nașpa vor fi colegii..., dar continuam să mă uit pe geam, apoi am adormit... .

*

- Evelyn, trezește-te! Am ajuns.

Am simțit o împunsătură, apoi m-am trezit tresărind:

- Am ajuns!? am țipat, nu știu de ce... .

- Daaa. Haide, ajută-mă să scot bagajele.

Tatăl meu părea fericit. S-a dat jos din mașină, iar mie mi-a deschis portiera șoferul. Am pășit, cu ochii închiși, pe astfaltul rece, apoi am deschis ochii.

Era de-a dreptul magnific peisajul. Puteai să vezi munții de la depărtare. Era o ceață cenușie și densă peste ei. Eram încântată că pentru prima oară locuiam la munte. 

Pe buzele mele crăpate de frig, era un zâmbet după mult timp. 

- Haide, haide, Evelyn! Trebuie să vezi și casa. mi-a zis tata foarte vesel.

Mi-am luat troller-ul și l-am urmat pe tatal meu și pe șoferul care îmi ducea restul bagajelor.

Drumul pe care mergea era drăgut. Pe ambele părți ale drumului erau căsuțe mai mici și mai mari. În sfărșit nu mai vedeam zgârie-nori. Mă săturasem de ei. :))

N-am mers mult, iar cei doi s-au oprit. Șoferul a spus:

- Aceasta trebuie să fie. 

M-am uitat mirată și nu-mi venea să cred că aveam cea mai frumoasă casă de pe drum. Era cea mai mare, era colorată într-un galben pal de puișoir de găină, avea un acoperiș maro precum cacaoa cu lapte și geamurile mari, de aproape vedeai ce e în casă.

Pentru un moment, mi-am luat privirea și m-am uitat în dreapta mea. Era un om, un tip. Eram surprinsă, fiindcă nu realizasem că pe stradă nu trecuse nimeni  până acum.

- Stai, stai! strigase acel băiat și se apropia cu un fular catifelat și roșu în mână.

Instinctiv i-am spus:

- E fularul meu!

S-a apropiat de mine mi-a zâmbit, apoi mi-a spus:

- Mi-am dat seama. La ora asta nu e prea multă lume pe stradă, iar un astfel de fular , cu siguranță era al unei fete, iar cum de tu ești singura pe aici... . s-a oprit și a râs lăsându-și capul în jos rușinat.

- Mulțumesc, i-am zis eu zâmbind.

- Păi n-ai pentru ce, ne mai vedem.

S-a îndreptat rapid pe lângă mine, nesalutându-mă nici pe mine, nici pe șoferul și pe tatăl meu. Mi s-a părut nepoliticos, dar cred doar că era mai timid.

- A fost dragut tipul, nu , Eve? mi-a zis rânjind tata.

- Tatăăă, e doar un tip. i-am zis eu. Apoi mi-a luat trollerul și a deschis poarta de la gardulețul alb ce împrejmuia casa. 

Am pășit bucuroasă că pentru prima dată stateam la curte, la munte, într-o casă care părea că-mi place, dar acum voiam să văd ce e înăuntru.

DIFERITUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum