double challenge » btr

2. Cunoaşte-ţi întotdeauna marfa

- Domnul bufon nu are timp pentru iubita lui, nu-i aşa?

Nu aveam energia necesară de a-i răspunde cu o insultă. Totul era mult prea confuz şi distant. I-am aruncat un zâmbet, şi ea mi-a răspuns:

- Nu despachetăm nimic, mergem de dimineaţă la casa lor de înregistrări. Nu înţeleg exact cum, însă am vorbit cu un tip care lucrează ca manager sau ceva de genul şi a spus că e okay dacă trecem mâine pe acolo şi încercăm să le luăm interviul.

- Cum adică să încercăm?

- Nu ştiu exact. Am făcut rost de număr de la o asociaţie care îi datora un favor mamei, deci nu sunt sigură dacă e adevărată adresa sau ceea ce mi-a spus tipul. Ideea este că vocea nu suna a violator care vrea să ne vândă organele pe eBay, înţelegi? De aceea sunt liniştită şi sper doar că sunt nişte tipi de treabă.

Ceva din tonul ei m-a făcut să mă relaxez, să uit de ultima convorbire telefonică pe care am avut-o, şi să mă las purtată de valul imaginaţiei. Nu ştiam exact de ce, dar continuam să mă uit la poza ce e afişată pe ecranul mobilului, încercând să le dau fiecăruia câte un nume, sau măcar să le asociez feţele cu numele ce-mi apăreau din pagina lor de wikipedia. Fără succes.

* * *

- Faceţi stânga la următoarea intersecţie, după care mergeţi cinci sute de metri în faţă.

Singura voce ce se auzea în maşină era cea a GPS-ului, cât timp eu alegeam piesele potrivite să menţină atmosfera şi să o ajute pe Caye să se concentreze la drum. Din câte am văzut, nu avea o zi foarte bună – nu a dormit prea bine şi era una din acele momente în care avea probleme feminine. Un norişor înconjurat de fulgere şi tunete o înconjoară astăzi, aşa că prefer să schimb piesele decât să vorbesc cu ea. Credeam – nu, de fapt, mă rugam ca tipii să fie înţelegători şi să accepte oferta noastră legată de interviu. Într-un fel, eram destul de emoţionată. Urma să facem cunoştinţă cu una dintre trupele de băieţi pe care lumea le admira. Şi chestia asta era un job destul de dificil, fiindcă oricum nu am fi mulţumit toţi abonaţii la canal, însă poate am fi reuşit să scoatem ceva din întreaga afacere. Chiar aş fi vrut să ne împrietenim cu tipii ăştia – cine ştie, poate reuşeam să fac rost de o slujbă aşa. Nu că nu aş fi putut şi fără ajutorul lor, însă CV-ul meu nu era nu ştiu cât de bine pus la punct, sau măcar făcut.

Speram doar să nu facem cunoştinţă cu nişte înfumuraţi care poartă haine făcute de designeri şi beau apa cu paiul. Nu că aş fi avut ceva cu oamenii care beau apa cu paiul, însă dacă nu este din motive medicale, dă-le naibii de paie şi bea şi tu ca o persoană normală.

- Aţi ajuns la destinaţie.

Caye s-a îndreptat direct către aleea care ducea la uşa de la intrare, fără să mă aştepte. Am putut auzi cum sunetul unui interfon se auzea, nişte voci purtând un dialog.

- Haide, Cleo, doar nu eşti Oprah.

Eram speriată de-a binelea acum – cât de mult înaintam pe holul întunecat al clădirii, auzeam o gălăgie infernală auzindu-se din capătul celălalt. Erau emoţia şi confuzia mea amestecate, care nu erau niciodată un semn bun. Am păşit într-o încăpere bine luminată, unde am văzut cinci tipi stând în spatele unei vitrine care, mai târziu mi-am dat seama, era o cameră izolată fonic. Am observat un şaten alergând către noi şi a speriat-o cu succes pe Caye, care s-a enervat foarte tare, puteam spune după încleştarea pumnilor ei. După el au ieşit şi restul, unul dintre ei fiind îmbrăcat în ziare din cap până-n picioare; nu am reuşit să-i analizez pe ceilalţi, fiindcă vocea disperată a tipului dinăuntrul camerei m-a făcut să realizez ce haos total era în această casă de discuri.