Apelul || H.S

›»32«‹

“Nu pot să te expun pericolului!” Sau...
***

Nu am observat când Harry mi-a dat drumul din brațele sale, mergând spre prietenului său și șoptindu-i ceva încât numai el să audă, deoarece eu eram cufundată în propriile gânduri și vrând să-mi fac un plan în care aveam să-l rog pe Harry să mă ducă la el, dar fără să bănuiască ceva.

Totuși, ceva nu se potrivea. Reîntoarcerea lui Austin după doar un an. Faptul că toți cei din Londra se temeau de el... Nu de adevăratul pericol, Snake. Harry și gașca lui nu se potriveau în această poveste. Cum au ajuns ei mâna dreaptă a lui Austin? Pentru că el nu-mi pomenise niciodată de ei. Iar încrederea, în lumea lor... nu se câștigă atât de ușor, în mai puțin de doi ani. Erau atâtea de descoperit, erau atâtea secrete bine ascunse pe care eu voiam cu orice preț să le aflu, pentru că, mereu am vrut ceva. Ceva ce și Austin a vrut mereu. Și pentru că,  simțeam că și eu am un rol în tot rahatul ăsta, un rol pe care nici eu nu-l știu încă, dar care este important.

Voiam să-l văd pe Austin, și asta cât mai repede. Voiam explicații, voiam să aflu de ce dracului a încetat să mă mai caute după ce a aflat că sunt de fapt, în viață. De ce renunțase la... mine? La promisiunea făcută înainte să plece dracu știe unde! Voiam să-l întreb atât de multe, voiam să văd că nu s-a schimbat și că este același Austin care voia să mă apere mereu. Voiam să-l văd, să văd cum s-a maturizat, cum a crescut, cum a ajuns o persoană de care toți se tem, să-i spun cât mi-a lipsit prezența lui și... el, în persoană. Aveam atâtea de discutat...

O mână mare fluturând în fața ochilor mei m-a făcut să revin la realitate și să-l privesc pe Harry care avea o încruntătură de toată frumusețea pe față.

-Ești bine? tonul lui părea atât de rece și distant, însă cu o urmă de îngrijorare în el.

Privindu-l mai bine i-am observat ochii ușor umflați, cearcănele proeminente de sub ei, fața ușor palidă, părul în toate părțile, hainele șifonate și privirea lui rece, indiferentă... goală.

-D... Nu. Cum dracului să fiu bine când eu sunt vinovata distrugerii a multor persoane dragi din viața mea?! Și când mi-am dat seama de asta atât de târziu?! Nu sunt deloc bine, dar la naiba de nu merit asta! i-am urlat în față, cu lacrimile curgând șiroaie pe obrajii mei fierbinți.

După privirea lui mi-am dat seama de încă un lucru. Pe lângă toate acele persoane... a fost și el. Eu l-am făcut să se schimbe, iar eu abia acum îi observasem schimbarea lui drastică atât exterioară cât și interioară. Chiar el a spus că a început să se schimbe, din cauza mea...

-Dar... dar nu trebuie să plângi pentru asta. Trebuie să faci față la ce ai făcut cu mâna ta. a spus dur, privindu-mă.

Mă simțeam, dacă se poate, și mai ranită decât eram deja. Mi-a scuipat în față ceea ce știam deja, dar venind din gura sa durea al dracului de mult. Practic mi-a spus că am dreptate, că merit cu vârf și îndesat durerea pe care o simt.

-Am... a-am nevoie de ceva din p-partea ta, H-Harry. Un ultim... fa-favor. i-am spus printre suspine, luându-mi inima în dinți.

Eram conștientă că tot ce a fost între noi... s-a terminat. Iar el a confirmat asta, aprobând ușor din cap privind în gol.

-Vreau să mă duci la... l-la șe... șeful tău. L-la... Austin. i-am spus șoptit, curajul brusc dispărând.

Și-a întors privirea fulgerătoare la mine. Ochii săi nu mai aveau culoarea aceea în care odată te pierdeai, nu, acum era atât de întunecată încât dacă nu știam că până acum am vorbit cu el, aveam să cred cu tărie că Harry nu este... Harry. Maxilarul era încordat, la fel și pumnii strânși pe lângă corp. Mă speria... această persoană din fața mea mă speria pentru că el nu era Harry al me-... nu era Harry.

-Ce treabă ai tu cu el?! vocea lui dură și furioasă s-a auzit, în următorul moment făcându-mă să tremur.

Mă privea atât de intens încât credeam că în acel moment îmi citea toate gândurile. Era furios cu adevărat furios iar eu încercam să înțeleg cum vine asta. Nu-i mai păsa, atunci de ce s-a băga astfel încât să vrea să afle ce legătură am eu cu Austin?

-Nu este treaba ta, Styles. i-am mârâit înapoi, ținându-i piept cu toate că în acel moment, mă temeam de el.

În secunda următoare, corpul lui era la doar câțiva centimetrii depărtare de al meu. Era intimidant, poziția sa, înălțimea căt și el.

-Răspunde-mi la întrebare, acum! mi-a ordonat pierzându-și și ultima fărâmă de răbdare pe care o mai avea.

-Nu este treaba ta! Eu doar ți-am cerut un ultim lucru, dacă vrei să mă ajuți bine, dacă nu, și mai bine! i-am urlat în față, fiind la fel de nervoasă.

-Pentru numele lui Dumnezeu, Kim! Nu pot să te expun pericolului! Cred că habar nu ai la ce fel de persoană îmi ceri să te duc, la naiba! Și oricum nu văd legătura dintre tine și el, pentru că niciodată nu a vorbit vreo fată pe nume Kimberley, pentru că altfel aș fi ținut minte, crede-mă! a urlat atât de puternic încât aveam impresia că m-a surzit.

Cuvintele lui însă m-au șocat. Îi pasă... la naiba, încă îi pasă de mine! Dar nu aveam cum să-l întreb asta, sau să vorbesc acum despre asta. În acel moment voiam doar un lucru, să-l văd la dracu odată pe Austin!

-Dacă nu mă ajuți tu, pot frumos să mă duc la altcineva care ar fi încântat să mă ducă la el! Deci dacă nu o faci tu acum, cineva tot o să mă ducă la el!

-Ce dracu, Kim?! De ce dracului vrei să-l vezi pe omul ăla?! De ce, pentru că sunt al naibii de curios să aflu motivul!

-Harry, tu nu mă cunoști... Nu-mi cunoști trecutul, pentru că oricum nu ți-a păsat și nu-ți pasă! Nu știi absolut nimic despre mine, dacă am fost 'ceva' înainte, asta nu înseamnă că mă știi. Și la naiba, să-ți răspund la întrebare, 'omul ăla' face parte din trecutul meu! i-am strigat cât am putut de tare, ochii săi fiind cât cepele.

Nu se aștepta la asta, probabil nu se aștepta ca eu să fiu inclusă oarecum în lumea lor, însă nici eu nu mă așteptam să-i urlu în față legătura mea cu Austin, în același timp povestindu-i de o mică parte din trecutul meu.

Era de-a dreptul șocat... și speriat. Ceva îmi spunea că se gândea la ceva profund, astfel privirea lui domolindu-se pentru câteva momente. Știa, știa ceva...

După mai multe momente de liniște, doar suspinele mele auzindu-se, Harry a luat decizia

-Facem așa. Te duc la, asta pentru că nu-mi place când o fată plânge, dar o să rămân atâta timp cât vorbiți. mi-a spus serios, dându-se în pas în spate și lăsându-mă cu ochii în 'soare'.

Singurul motiv pentru care mă v-a duce este că nu suportă când o fată plânge, de ce mă așteptam să spună că mă duce pentru că așa l-am rugat? De ce sunt așa naivă încât să cred că-i pasă?