Apelul || H.S

›»19«‹

-Cand ies si eu odata de aici? m-am plans Jessicai care ma privea amuzata.

-Oh, haide. Au trecut doar doua zile de cand ti-ai revenit si deja vrei sa ajungi acasa. Nu-ti place aici, nu-ti place mancarea, asistentele? m-a intrebat in timp ce imi aranja patul cu scuza ca eu sunt mai rau ca un copil rasfatat care este prea mult alintat, incat nici patul nu mi-l pot aranja.

-Nu... Chiar sunt foarte dragute asistentele cu mine... doar ca atmosfera asta de... spital imi da senzatia ca as fi bolnava. Nu-mi place... am spus oftand.

Jessica s-a intors brusc spre mine, fata ei capatand o nuanta mult mai deschisa.

-Jess... S-a intamplat ceva? am intrebat-o panicata, ridicandu-ma de pe scaun si mergand spre ea.

Clipind des, Jessica ma privea acum normal, aproape normal.

-N-nu. D-doar... greata. Da, m-mi-e un pic greata. Nu-i nimic. S-stai linistita. a spus balbait, intorcandu-se pentru a termina cu patul.

-Esti sigura? am intrebat-o nesigura.

-Da. Stai calma. mi-a spus rece, fiind tot cu spatele la mine.

-Stii ca, daca este ceva poti sa-mi spui, da? am intrebat-o asigurandu-ma din nou ca este bine si ca nu are nimic.

-Da, Kim. Normal ca stiu. Doar ca vezi tu, nu vreau sa te ingrijorez spunandu-ti tie toate problemele mele. Sunt mare, pot sa am grija. a spus zambind, fiind cu fata spre mine. -Ai incredere, bine?

-Bine. i-am spus luand-o in brate.-Si, ati inceput deja sa va luati cate ceva din fosta casa?

Aflasem ieri ca, Jessica cu iubitul ei Dustin pe care am inceput sa-l indragesc, se vor muta cu mine. Ce-i drept, la inceput nu am foat de acord, insa cu multe rugaminti si lacrimi din partea blondei, acceptasem.

-Da, deja mai bine de jumatate din lucruri le-am luat. A mai ramas ceva mobila, pe care o vom dona orfelinatului de langa St. ⁴² pentru ca oricum nu mai are unde sa incapa si Dustin s-a saturat de ea, haine si cateva chestii ale lui Dustin. a spus Jess zambind.
***

-Hei, draga. m-a salutat asistenta din prima zi, aceasi asistenta care am vazut-o cand mi-am revenit.

-Buna. i-am spus privind telefonul dun mainile mele.

Stiati ca telefonul ne ocupa majoritatea timpului nostru liber cand stam pe el sau vorbim? Eh, era logic daca stai sa te gandesti.

-Cum te simti? m-a intrebat verificand aparatele din stanga mea.

-Bine... ma doare un pic capul, ma simt tot mai obosita si incep sa cred ca am probleme cu plamanii. Si nu este din cauza fumatului. i-am spus asistentei chicotind.

Insa ea nu a reactionat, zambetul i s-a sters de pe fata, la fel cum aparuse iar ea nu mai scotea vreun sunet.

-Cat mai trebuie sa stau aici? am intrebat-o nepasatoare, uitandu-ma din nou la telefon si butonand.

-Cateva zile. Pana sa ne asiguram ca esti... bine. a spus ezitand.

-Bine atunci. Inseamna ca o sa mai aveti inca cateva zile pana sa scapati de mine.

-Nu, nu. Scumpo, nimeni de aici nu ar vrea ca tu sa pleci, bineinteles, metaforic vorbind, pentru ca spitalele nu sunt locuri unde sa locuiesti. Ne-am obisnuit deja cu tine, si nu o sa-ti vina sa crezi, dar m-am certat cu celelalte asistente o jumatate de ceas ca sa vin eu la tine, nu ele. a spus privindu-ma duios.

Pentru prima oara in viata mea, puteam sa spun ca simteam caldura materna emisa de femeia aceasta, prin simpla ei prezenta langa mine.

I-am zambit timid, amintindu-mi de ceva.