Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 1-Amintire

     Era seara. Eu și tata eram la spital, în sala de așteptare. Plângea, dar nu îmi dădeam seama de motiv. Îmi venea și mie să lăcrimez când îl vedeam așa. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă, eram și foarte micuță. Aveam doar șase ani. Tot ce știam era că mama dormea într-una din camerele acelei clădiri uriașe.

     Îmi amintesc că stăteam acolo de mai bine de o zi, iar mie îmi era foame și îmi era dor de păpușica mea. I-am spus tatei să mergem acasă, dar m-a refuzat. A trebuit să mă conformez situației, și am acceptat darul unei asistente, un măr, pe care l-am înfulecat cu poftă.

     Exact când mă pregăteam să arunc cotorul la coșul de gunoi, ușa în spatele căreia se afla mama, s-a deschis. Am intrat cu tata și ne-am așezat lângă ea. Recunosc că în camera aceea mirosea ciudat. Nu mai întâlnisem până acum un astfel de miros, decât atunci când și bunica a adormit în același spital. Nu am mai văzut-o de atunci.

     — Stă aici de câteva zile. Știți deja răspunsul. Cred că simțiți și dumneavoastră mirosul ce persistă aici, este timpul să o luați.

     Doctorul i-a spus tatei, așezându-și ochelarii pe nas. Când am auzit ultima parte, am sărit de pe scaun și am strigat de bucurie, că în sfârșit mama poate veni cu noi. M-am întins până la ea și am zguduit-o puțin, râzând de fericire. Voiam să o trezesc mai repede ca să o pot îmbrățișa. Stătusem de prea mult timp acolo, în sala de așteptare, și nu o mai văzusem de ceva timp. Voiam să îi simț din nou parfumul de căpșuni când mă ținea în brațe. M-am aplecat peste unul dintre aparatele la care era conectată, vrând să îi sărut un obraz, dar am fost smulsă de lângă ea.

     M-am uitat peste umăr și l-am văzut pe tata, care avea lacrimi în ochi și mă ținea strâns de șolduri. Am început să plâng și eu, căci mă durea și voiam să mai stau lângă mama, care încă nu se trezise, deși făceam gălăgie cu toții. Eu, care țipam din toate puterile, tata care înjura urât de față cu mine, iar doctorul care striga la noi să încetăm.

     M-am oprit din plâns când tata m-a lovit, și m-am lăsat târâtă de el până la mașină. De atunci, am avut parte de momente triste și singure. Tata nu prea mai dădea pe acasă, iar atunci când o făcea, era doar ca să își mai ia câte ceva din camera lui. În fiecare luna împacheta o valiză și o lua cu el, apoi pleca spunându-mi că mă iubește. Nu l-am mai crezut de la o vreme, și am încetat și să îi mai acord atenție când făcea toate astea.

     Am ajuns în clasa întâi, iar tata m-a înscris la o școală din apropierea casei, la zece minute de mers pe jos. Mi-am făcut prieteni, și mă jucam cu ei mereu, plus că aveam note bune. În semestrul întâi din primul an de școală, tata a trecut mai des pe acasă și s-a asigurat că am tot ce îmi trebuie. Când am intrat în al doilea semestru, vizitele lui au devenit rare, până când nu a mai venit deloc.

     Într-o zi, când m-am trezit, am găsit în bucătărie un bilețel de la tata. În el scria că a trebuit să plece, că a întâlnit pe cineva special, dar că mă iubește în continuare. Mi-a explicat în acea hârtiuță ce s-a întâmplat în acea zi de la spital. Am început să plâng atât de tare, încât simțeam că o să explodez. Mi-a trecut până la urmă, dar și acum am noduri în gât, când mă gândesc la mama.

     Am intrat în liceu cu titlul de "fată rea", pentru că loveam la întâmplare și nu îmi păsa de nimeni. Am devenit un roboțel de lupte, dar asta numai din vina tatălui meu. Nu am mai primit afecțiune și am făcut tot ce am vrut. Majoritatea deciziilor mele erau rele, și nu acceptam niciun sfat. Până la urmă, am ajuns să reprezint un pericol pentru cei din jurul meu, toți temându-se de mine.

     Numai doi copii mi-au rămas alături, și aceia băieți. Scott și Hunter, un glumeț și un tocilar, care deși nu mă înțeleg în cele mai multe cazuri, mă respectă și mă acceptă așa cum sunt. Ei sunt protejați datorită mie, dar nu acesta este motivul pentru care îmi sunt prieteni. Ne susținem reciproc încă din clasa a noua, semestrul al doilea. Aș face orice pentru ei, și ei pentru mine.