Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 17-Îmi amintesc. Resimt frica. Trăiesc

     Școala. Un loc pe unde nu prea am mai dat. Să spunem doar că aș fi putut fi exmatriculată, dacă nu ar fi fost Brian să îmi aducă scutiri.

     Stau în banca mea, încercând să nu fiu atentă la gălăgia pe care ceilalți o provocau, ca la începutul anului. Și exact aceeași colegi enervanți se găseau să povestească despre petreceri incendiare, examene importante și relații: Miss Universe, cei trei tocilari din colțul clasei și restul, ce se auzeau în surdină. Și acum îmi amintesc momentul.

     Tot atunci am avut prima mea bătaie cu Gerald. A fost un moment înfricoșător, și asta nu numai din cauza fricii pe care o simțeam în tot corpul, ci și din cauza imaginii din fața mea. Pe atunci Gerald nu doar că avea trăsături frumoase, dar era mai manierat. În plus, atunci nu știam despre ocupația lui, cu fratele lui Brian, pe numele lui Dean.

     Și dintr-o dată îmi amintesc că eu și Gerald suntem în aceeași clasă. Dacă m-ar vedea, ar spune tuturor că eu sunt cea care l-a bătut în propria casă, și ceilalți mă vor da în gât. Oricum, mă întreb de ce până acum Gerald nu a spus nimănui că eu am fost.

     Ușa se deschide și coșmarul meu devine real. Gerald intră în clasă, înconjurat de două blonde, care stau agățate de umerii lui. Într-adevăr, în ziua aceea l-am făcut praf pe Gerald, cu toate că nu aveam dorința de a-l omorî. A fost un moment unic, aș putea spune. Știam că sunt mai bună de atât, dar am cedat și m-am lăsat pradă furiei.

     Acesta privește în jurul lui, și parcă îi simt ura cu care ochii lui îmi străpung spatele. Încerc să mă fac mai mică în scaun, mă gândesc chiar și să îmi pun ghiozdanul în cap, dar e prea târziu. M-a văzut.

     — Salut, pisicuțo! Rănile mele fac mai bine, nu îți face griji! spune el arătând spre vânătaia din colțul ochilor.

     El nu trebuie să se ascundă, cel puțin, căci toată lumea a aflat despre incidentul de acum câteva zile bune. Din fericire, încă nu s-a aflat că eu am fost aceea care i-a distrus reputația și fața lui Gerald, cu toate că lui pare să nu îi pese atât de tare. Oricum, este în continuare popular și înconjurat de fete.

     — Lasă-mă în pace, Gerald! În ziua aceea ai primit ce ai cerut! îi răspund șoptit, pentru a fi sigură că nu mă poate auzi nimeni. 

     — De ce vorbim în șoaptă? Nu vrei să te prindă cineva? întreabă el tot șoptit, și apropiindu-se de mine.

     Privindu-l mai de aproape, îmi dau seama că zgârieturile și vânătăile l-au îmbătrânit. Uneori mă gândesc dacă nu cumva a rămas repetent de câteva ori, din moment ce e în clasa a 11-a acum. Simpla lui privire îmi îngheață creierul, dar nu din motive fericite. Încă mi-e frică de Gerald.

     Numai clopoțelul mă mai poate salva acum. Imediat ce îl aud zdrăngănind, răsuflu ușurată și mă bucur în sinea mea când Gerald îmi face cu ochiul și se apropie de banca lui, ca mai apoi să se trântească în scaun.

     Profesoara de psihologie intră în clasă cu zâmbetul pe buze. Mă observă și se încruntă, dar apoi revine la expresia ei inițială.

     — Domnișoară Young, ne bucurăm că v-ați făcut timp și pentru școală! spune aceasta remarcându-mi absențele. Ai luat lecțiile de la colegii tăi?

     Doamna Smith a predat la psihologie cât am lipsit? În ce univers paralel am intrat? Ea predă mereu, dar nu ne pune să ne notăm cuvânt cu cuvânt toate noțiunile pe care ea le notează cu ardoare. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci la ora ei este să spui o frază emoționantă și suficient de matură pentru gustul unei bătrâne de patruzeci de ani, și primești o notă de zece.

     — Da.

     Aleg să mint decât să ajung din nou în biroul directorului, care apropo, am auzit că încă nu a ieșit la pensie și că va mai seca de puteri încă o generație de copii. Mă întreb câți bani dă domnul director statului pentru a continua să conducă o școală ca aceasta.

     — Atunci spune-mi, te rog, legat de lecția de acum două săptămâni! Ce este omul? întreabă profesoara.

     Mă uit prin clasă, pe pereți, în speranța de a găsi vreun afiș de unde să iau răspunsul. Îmi venise o idee, până să îmi cadă ochii pe Gerald, care mi-a smuls toate cuvintele cu privirea lui înghețată.

     — Deci? Ai spus că ți-ai copiat lecțiile, ar trebui să știi! Nu cred că vrei să primești o notă proastă, domnișoară Young!

     Presiunea este din ce în ce mai mare, iar acum simt ochii tuturor pe mine, inclusiv pe cei ai prietenilor mei care mă privesc cu speranță, probabil rugându-se să spun ceva interesant, ca de fiecare data. Privirea doamnei Smith devine din ce în ce mai nerăbdătoare, așa că am decid să scot pe gură ce-mi trece prin minte.

     — Omul este o ființă în căutarea înțelesului. Dar când nu îl găsește nicăieri, omul nu mai gândește bine, și face lucruri rele, dar asta nu înseamnă că este un om rău. Și dacă nu ne-ar fi frică de anumite lucruri, atunci nu am mai fi oameni, pentru că omul este un pachet de frică, ce face greșeli și de cele mai multe ori îi pare rău pentru ele. Dar omul poate fi și definiția egoismului, a mândriei, și nu poate să înțeleagă că sunt oameni care fac lucruri urâte, și care vor să fie iertați. Omul este o invenție nereușită!

     Întregul "discurs" îl spun privindu-l direct pe Gerald, și sper că a înțeles mesajul. Poate nu a avut atât de multă logică ce am zis adineauri, dar cel puțin am spus-o fără să citesc de undeva, fără să învăț pe de rost din mai știu eu ce carte.

     Am vrut să înțeleg totul, am vrut mereu să cunosc fiecare secret, fiecare poveste, totul. Și încă îmi doresc, mai sunt multe lucruri pe lumea asta care așteaptă să fie descoperite de mine. Poate că am greșit față de Gerald, și sper ca într-o zi să mă ierte pentru felul în care m-am purtat cu el.