Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 11-Să se facă dreptate (partea întâi)

     Este miezul nopții. Chiar și așa, eu și Bibi colindăm străzile pustii, ocazional trecând pe lângă un câine vagabond. Este răcoare, iar mii de stele acoperă cerul. Vântul îmi suflă părul în toate direcțiile și îmi provoacă o stare de relaxare continuă.

     Deodată, aud un sunet ciudat și aproape cad de pe motor la un hop ciudat, așa că opresc și mă dau jos de pe motocicletă. Noroc cu lanterna telefonului, altfel nu știam cauza sunetului și nu mai puteam ajunge acasă.

     Verificând până la ultimul șurub, observ că una dintre roți tocmai s-a spart. Grozav! Și acum ce trebuie să fac? Îndrept lanterna spre drumul pe care l-am parcurs și văd o piatră ascuțită în mijlocul șoselei. 

     Mă sui înapoi pe Bibi și-mi pun coatele pe genunchi. Nu vreau să rămân toată noaptea aici, în pustietate, într-un loc pe care nu îl cunosc și în care nu știu ce fel de lucruri ciudate mișună. Îmi poate veni în cale oricine! Un om beat, un câine turbat, fel de fel de insecte ciudate! Nu știu în ce zonă mă aflu, întrucât locul este luminat doar de lună și un felinar slab la o sută de metri distanță.

     Îmi scot telefonul din buzunar și-l apelez pe Brian. Știu că e târziu, dar el este singurul cu permis care m-ar ajuta la orice oră din zi sau din noapte. Cel puțin îmi este dator!

     —  Alo?

     — Hei, Brian! Te-am trezit? întreb eu mușcându-mi buza.

     — Nu, eu jucam poker cu pisica vecinului, râde el sarcastic. Ce s-a întâmplat de mă suni la ora asta?

     — Oh, Brian! Mi-am spart roata de la motocicletă și m-am cam rătăcit! Nu știu pe unde să o iau și e întuneric și frig aici! spun eu încercând să mă încălzesc suflând aer fierbinte pe mâinile mele.

     — Sarah, spune-mi unde ești! Vin să te iau!

     — Dacă aș ști... Pot să îți spun doar că am luat-o pe autostradă, spre vest. Altceva nu știu, răspund eu privind în jur, dar nu văd niciun reper pe care i l-aș putea da lui Brian.

     — În regulă, nu te mișca! Pornesc într-acolo, spune și îmi închide telefonul.

     Vântul începe să bată din ce în ce mai tare, iar motocicleta devine mai inconfortabilă decât de obicei. La fiecare sunet pe care îl aud, îndrept lanterna telefonului spre acel loc, doar ca să îmi dau seama că e o veveriță sau un bursuc. Măcar sunt precaută.

     Într-un final, două faruri se văd în depărtare. Pornesc lanterna pentru un semnal S.O.S., ca să mă poată observa. Parchează lângă motocicletă, la nici un pas de ea, încât pentru o secundă am impresia că o va zgâria.

     — Ce a durat atât? mă plâng eu și intru în mașină, unde este cald și miroase a parfum bărbătesc.

     — Scuză-mă că nu am știut care e vestul! răspunde el.

     Scap un chicot când îl aud. Cine nu știe unde e vestul într-un oraș unde la tot pasul sunt hărți și panouri geografice?

     — De ce te plimbi la ora asta? Dacă se întâmpla să te găsească un om beat sau vreun animal care să te mănânce, hă?

     — Brian, dramatizezi. Sunt bine! Nu s-a întâmplat nimic, spun și calmez spiritele, căci la cât de nervos este, ai fi zis că am omorât un om.

     — În fine, ar trebui să sun pe cineva să ia motocicleta de aici, spune și își scoate telefonul din buzunarul pantalonilor. 

     Suntem nevoiți să așteptăm în jur de douăzeci de minute până un tip sosește cu o camionetă, o pune pe Bibi, motocicleta mea, înăuntru și pornește la drum. Îl conducem până acasă la mine, iar Brian îl ajută să bage motocicleta în garaj.