Praf de stele

Capitolul 11

Coridorul de la subsol era învăluit în obscuritate, iar anii în care nici o fiinţă umană nu s-a mai încumetat să-l străbată îşi spuneau cuvântul: pânze de păianjen împrejmuiau fiecare cotlon şi un strat de praf gros acoperea conductele şi ţevile pe care mişunau nestingheriţi şobolani infecţi. Un miros apăsător domnea în aer, însă în acea noapte miasma morţii era mult mai profundă. Amina trecea în goană prin pânzele de păianjen care i se lipeau de faţă şi de păr, luminând traseul cu lanterna telefonului. Rochia o împovăra şi ar fi dat orice să o schimbe acum pe o pereche de blugi. În spate se desluşeau respiraţiile tumultoase ale noilor săi prieteni. Sara, Leonard şi Damian alergau de-a lungul coridorului îngust, urmând-o cu mare atenţie. Acum câteva minute se aflau în sala cea mare de festivităţi, la mila a zece bărbaţi mascaţi care nu se sfiau să ucidă cu sânge rece pe oricine ar fi opus rezistenţă.

Damian nu putea concepe că Raiza nu se mai afla în viaţă. Îi apărea mereu în minte acelaşi chip livid, cu privirea pierdută şi o durere neţărmuită îl cuprindea. Dar nu mai avea nici un rost să se gândească la ea... O pierduse pentru totdeauna. Acum trebuia să-şi adune toată energia pentru a scăpa de răzbunarea celor zece mascaţi şi, mai mult decât atât, să o apere chiar cu preţul vieţii pe fata care a riscat totul să-l salveze.

- Nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru ce ai făcut, i se adresă el Sarei în timp ce goneau prin necunoscutul culoarului.

- Consideră că suntem chit acum, îi răspunse ea zâmbind.

Deodată Amina se opri dezorientată. Coridorul părea că se bifurcă pe două drumuri.

- Şi acum încotro? întrebă Leonard la fel de confuz.

- Nu sunt sigură care culoar duce în arhivă, replică ea îndoielnic.

- Va trebui să te hotărăşti imediat! Aud voci şi zgomot de paşi pe urmele noastre, interveni Sara îngrijorată.

La aproximativ douăzeci de metri în spatele lor, Brutus şi oamenii săi desluşiră prin intuneric lumina produsă de smartphone-ul Aminei.

- Ai mei sunt! exclamă el hotărâtor.

Îşi pregăti arma şi ţinti. Într-o clipă, eliberă o ploaie de gloanţe, apoi porni în goană să-şi analizeze victimele. Dar când ajunse în punctul unde coridorul se despărţea în alte două, el nu găsi decât un telefon cu lanterna aprinsă, aşezat pe pardoseala umedă, în dreptul culoarului din stânga.

- Netrebnicii! strigă Brutus, a cărui voce răsună cu vâlvă, au impresia că ne pot duce de nas. După mine, pe culoarul din dreapta!

Bărbaţii îl urmară cu iuţeală. Brutus era convins că era doar o chestiune de timp până să pună mâna pe ei. Coridorul din dreapta era mai mult o catacombă, construită acum câteva decenii pentru a-i izola pe locuitori în cazul în care ar fi avut loc invazii barbare sau atacuri de hărţuire. Tunelul ducea în inima pădurii care se întindea ca o mare peste întinderile din vecinătatea satului Otavin. Bărbatul era însă încrezător că oasele celor patru ticăloşi vor putrezi în această galerie subterană.

Sara se îndoia că şiretlicul Aminei funcţionase. Continua să alerge în urma lui Damian, care îşi aprinsese lanterna telefonului, luându-i astfel locul Aminei. Coridorul se îngusta tot mai mult şi oboseala se instala treptat, lăsându-i fără aer.

- Eşti sigură că e drumul bun? strigă Leonard cu respiraţia greoaie.

- Să sperăm ca intuiţia nu m-a înşelat, răspunse Amina care dădea semne că nu mai putea înainta.

Auziră dintr-odată zgomote de paşi care se apropiau tot mai mult, insoţite de freamăte de voci.

- Sunt ei! Se apropie! ţipă Sara înspăimântată.