Jurnalul Pierdut [Bianca di Angelo]

A cincea pagină

,,Vioara suna ca sticla zgâriată, adevărat. Dar, desigur, sunt o soră atât de minunată încât deşi îmi venea să-i arunc vioara aia în cap fratelui meu, am avut măcar o firimitură de inimă să îl las să o păstreze. Defapt, nu făcea un rău adevărat cuiva. Cel putin, atât de mult nu făcea. Nu-i aşa? (Încă încerc să mă conving şi pe mine).
Singurul lucru care conta era că el este fericit. Că încă îşi păstrează zâmbetul pe buze, deşi toate lucrurile care le-a suportat pot să i-l fure la fel de uşor cum l-au răpit şi pe al meu. Desigur, dau din nou în sentimente.
Totul a fost normal. Cât se poate de normal. Până ce un necunoscut a început să bată în uşă. La început, uşor, ca o bătaie de vânt de primăvară.
Îi făcusem semn lui Nico să se oprească."
Era Roxana? Ne adusese deja micul dejun şi incă nu e timpul pentru prânz. Imposibil să ne aducă mâncare în plus. Oricât ar fi ea de bună, şeful o obliga să respecte toate regulile, una era să nu hrănească nişte copii săraci şi să nu le dea mai mult decât trebuie.
Desigur, să ne viziteze cineva doar ca să stea la taclale cu noi este o şansă de unu la sută. Mi-am strâns părul şi mi-am curățat puțin hainele prăfuite, păşind spre uşă. Am impins uşa, în aşa fel încât persoana care se ascundea în spatele ei să fie vizibilă mie.
,, Când am deschis uşa, am scos un țipăt scurt, iar dupa am fost târâtă împreună cu fratele meu afară din cameră, urmând după să ieşim din hotel. Doar atât îmi amintesc in momentul asta.
Şi după m-am trezit. Eram într-o maşină, care se oprise în fața unui mini-castel, construit din piatră neagră, care domnea deasupra oceanului uriaş şi era înconjurat de o pădure întunecată. Castelul avea turnuri, geamuri înguste şi uşi largi pe care încăpeau mii de copii.
Domnul care ne luase ne povestise despre această locuință. Era un institut condus de un director amabil, care aflase despre povestea noastră si ne-a invitat să învățăm aici. Am strâmbat din nas la început, pentru că, am locuit eu pe străzi, dar ştiu că nu aşa se face o invitație.
Am intrat. Un domn ne întâmpinase. Se prezentase ca director adjunct, Thorn. Accentul lui francez mă deranja, dar am suportat.
Ne-a condus în camera noastră. Holurile erau lungi şi pline de arme care probabil nu aveau ce căuta aici. Câteva steaguri erau așezate din loc în loc, care păreau să-l încânte pe Nico. Îmi dădusem seama imediat că la Westover fusese o şcoală militară.
Ştiam că nu aveam unde să mergem şi nici nu aveam de ales după zâmbetul lui Thorn. Singura opțiune era să accept. Şi am acceptat.
Bine te-am găsit , nouă casă."