Cel mai urât roman de dragoste

5. A cui mamă e iubirea?

Ea se holba neputincioasă la tastele ce păreau moarte. Cuvintele păliseră pentru prima oară din mintea ei, lăsând un gol imens. Era nimic fără literele înlănțuite cu sens, iar asta o făcea să se simtă oarecum disperată. Nu trebuia decât să descrie o scenă de sărut, însă nu își putea imagina cum. Îi văzuse pe mulți oameni cu buze zdrobite de buze, citise destule scene de acest fel, însă nu putea să scrie așa ceva. Fiecare idee care-i venea în minte era ori stupidă, ori neoriginală.
-Stai puțin, spuse ea, împingând laptop-ul puțin mai încolo. Nu va fi niciun sărut în cartea asta. El e îndrăgostit de întuneric. Nu poți să-ți dorești sărutul unui lucru imaterial.
-Nu te îndrăgostești din prima. Și chiar când o faci, încerci să experimentezi lucruri noi cu alte persoane, doar pentru a te convinge că sentimentul pe care îl simți pentru acea persoană nu-l împarți și altcuiva.
-Dragostea e ciudată, spuse ea, dându-și o șuviță pe după ureche.
El doar încuviință, apoi își ridică ochii, pierzându-și privirea printre nori și razele soarelui. Cu adevărat, întunericul era fermecător, dar părea prea efemer, fiind mereu învins de binecuvântata lumină. Noaptea dispărea, însă ziua rămânea pentru totdeauna.
-De ce întunericul? întrebă el.
-Mi-a fost aproape când lumina se stinse. Frigul m-a încălzit când focul mă părăsise. Singurătatea m-a alinat când compania altora doar mă rănea.
El rămase tăcut, privind-o precum un necunoscător într-ale artei privea un tablou abstract.
-Asta e problema cu dragostea: nu durează. Ura o face. Acest sentiment este mereu cântat, este păstrat în mișcări și între pagini, cu toate că este doar o fantomă. Nu poți să exprimi dragostea dacă nu ai simțit-o, așa că nu ești bântuit nici de fantoma ei.
-Tu ai văzut vreodată doi oameni îndrăgostiți cu adevărat? întrebă el.
-Te-am văzut pe tine. Și privirea din ochii tăi când eu mă prefăceam că te-am trădat pentru moarte. Și privirea ta când Tudor îți bântuie amintirile.
Pomenirea lui Tudor îi întunecase toată ființa, făcându-l să se piardă din nou în amintirile dulci și acide.
-Iartă-mă, spuse ea rapid, apoi se blestemă în minte. Uneori uita cât de fragile erau inimile celor care iubiseră cândva și cum numele morților aveau o asemenea putere.
-Cum e? întrebă el, redevenind tot numai culori, lumină și cuvinte. Să nu simți nimic?
-Te face uneori să te întrebi dacă trăiești cu adevărat.
Rămăseseră amândoi într-o tăcere apăsătoare, apoi el îi mărturisi:
-Dragostea personajului nostru pentru întuneric nu are o bază solidă.
-Nu ai nevoie de o bază solidă pentru a iubi. Cred, îi răspunse ea, ridicând din umeri.

***

Ea se tot întreba dacă aceea era iubirea pe care toți o ridicau în slăvi. Doar râsete? Doar atingeri? Doar cuvinte?
I se părea ciudat totul, de parcă s-ar fi uitat la un serial contemporan cu adolescenți care-și ruinau viața. Știa că multe lucruri se întâmplă. Oamenii cad mereu în patima viciilor și râvnesc la iubire adevărată și fericire.
-De ce m-ai adus aici? întrebă ea, apoi săgetă cu privirea păhărelele încă pline de băutură alcoolică incoloră ce stătea pe bar, apoi își întoarse ochii către el.
-Mi se părea un loc bun de unde să începem cu romanul nostru, spuse el, însă nici măcar nu făcuse contact vizual.
-Într-un club ieftin, cu lumini întunecate și insuficiente, cu oameni turmentați? Ce romantic, spuse ea, mimând o fericire inexistentă și zâmbind fals.
El își dădu ochii peste cap într-un gest de exasperare.
-Nu pricepi? Aici e un loc al agoniei și al extazului. Al fericirii și al tristeții. Al împlinirii și al spulberării. Cu toate că sunt nimicuri, oamenii aceștia sunt nimicuri împreună. Infinitul se sfârșește, nimicul continuă la nesfârșit. E locul unde îi știi pe toți și reușești să îi înțelegi, chiar dacă e doar pentru o singură noapte. Unde amintirile nu mai sunt atât de dureroase.
-Tudor? întrebă ea, neștiind dacă fusese bun fiorul pe care îl simțise când îi pronunțase numele micuțului. Nici nu știa dacă îi părea rău de moartea bietului copil sau pur și simplu i se părea întâmplarea tristă.
Aruncă o privire în jur, încercând să pătrundă prin fiecare persoană. Un bărbat ce învârtea o verighetă pe deget. O fată ce se uita din cinci în cinci minute la telefon. Un băiat ce se uita la alte fete în timp ce credea că iubita nu-l observă, cu toate că ea era atentă la el și-l privea cu ochii inocenți și triști.
Mama suferinței era dragostea. Nu poți fi iubit la aceeași intensitate la care iubești. Și ea înțelesese de ce o aduse el aici. Zâmbi sincer după multă vreme, apoi îi făcu semn să iasă afară.
Noaptea și răcoarea se îmbinau perfect în acel moment, îmbrățișând-o, alintând-o. Vântul îi șoptea că era acasă, iar ea îl credea.
-Am priceput de ce m-ai adus aici. Aveai dreptate, personajul nu avea o bază solidă pentru a fi îndrăgostit de întuneric. Încă. Dacă iubești persoane, ești rănit. Însă, dacă iubești o idee, un fenomen, o stare, nu suferi. Ori renunți la iubire, ori la fericire. Iar personajul nu vrea să renunțe la niciuna, dar nu vrea nici să sufere. Iubește întunericul deoarece nu-l poate răni.
El îi zâmbi și dădu din cap, iar ea adăugă:
-Ești genial, mă jur!
Închise ochii și începu să râdă cu sinceritate, probabil pentru prima oară în viața ei.

Hei, oameni. Da, nu am mai fost activă un timp îndelungat, writer's block. Nu e un motiv chiar așa de bun, însă dacă nu pot scrie, nu scriu, deoarece ar putea ieși ceva nu tocmai bun. Eu sper să vă placă și să nu mai am parte de blocaje prea des.