Birthmark

Cuvânt înainte

Se spune că dacă un autor se îndrăgostește de tine, nu vei muri niciodată. Eu mă consider o autoare realistă - nu pot să dedic o carte unei singure persoane, ci unei lumi. Pentru că într-o bună zi eu nu voi mai fi - peste lucrurile mele se va așterne praful, timpul îmi va degrada casa și alte obiecte personale, mașina mea nu va mai exista, cineva îmi va răsfoi albumele cu poze și nu va înțelege cine e imortalizat și cu ce scop. Dar, într-o bună zi, îmi doresc ca acest manuscris să rămână dovadă că am pășit la un moment dat pe planeta asta - că am trăit, am respirat, am iubit, am suferit, am râs, am plâns, am avut aspirații, dorințe și .. am fost om, orice o însemna asta în definitiv. Încă nu știu. Dar știu că numele meu trebuie să rămână pe mai departe.

Nu contează ce trecut am, cum am crescut sau lucrurile pe care le-am deținut. Îmi doresc să inspir alte persoane și când voi avea copii, aceștia să lase lumea un pic mai bună decât au găsit-o, prin gesturi mici, o vorbă bună spusă unui străin, fapte mici care ajută oamenii buni de zi cu zi. Cu o floare nu se face primăvară, dar cu gesturi mici care îmbunătățesc starea lumii cu măcar un 1% zilnic, constant, putem lăsa ceva bun în urmă. Dar responsabilitatea nu trebuie doar pasată mai departe, pentru că nu e o minge în timpul unui joc. Trebuie să ne asumăm răspunderea, iar eu chiar asta îmi doresc să fac. Să fiu asumată și să las segmentul de populație pe care îl ating puțin mai bun decât l-am găsit. Îmi va reuși? Îmi asum riscul de nereușită, măcar știu că am încercat.

Lumea din interiorul meu este vastă. Nu are un început, un capăt, o margine. Este un tot unitar. Nu o pot cuprinde. Nu știu unde începe și unde se termină. De ce ar trebui să o pot defini?

"Nu mai scrie atâtea propoziții negative, nu prind la public".

Scriu cum vreau. Scriu ce simt. Nu te limita niciodată pentru nimeni, cititorule!

Când aveam doisprezece ani și eram în școala gimnazială, profesoara mea de limba română de atunci ne-a dat ca temă să scriem o compunere. Nu mai scrisesem până atunci ceva neclișeic, știți voi compunerile din care nu lipseau "covorul arămiu de frunze", "cetina verde" - un fel de "soare din colțul paginii" pentru scris. Chimia creierului meu s-a schimbat în momentul în care am făcut tema respectivă, iar de atunci am început să scriu.

Am ales ca grup țintă colegii mei de clasă, cărora le-am citit compunerea cu voce tare, iar ei s-au amuzat copios. O scrisesem în stilul unei scenete, i-am cerut ajutorul colegului meu de bancă, pentru a o interpreta împreună. Confirmarea universului că acesta este drumul pe care îmi doresc să o apuc a fost atunci când auzeam râsetele din jurul meu. Compunerea era liberă, trebuia doar să inserăm părți de vorbire predate la clasă sub formă de personaje ca să demonstrăm că am înțeles lecția respectivă. Încă mai am caietul acasă, foile s-au îngălbenit pe margine, coperta s-a scorojit, dar textul a rămas acolo. Aveam un scris foarte mare când am început, parcă orice zăcea în mine urla să iasă afară cu orice preț. Neglijent, mare, neîngrijit, alandala. Cu timpul, s-a cizelat și fata, dar și scrisul. Senzația de atunci, din clasa a șasea, nu s-a oprit. Era noul meu drog, cu eliberare constantă de dopamină.

"Bravo, bravo, Alexandra. Nu știam că știi să scrii?!"

Nu știam de fapt să scriu. Nu la nivelul la care îmi doream eu, cel puțin. Dar i-am făcut marketing cum trebuie și a prins la public. Mi-am luat high-ul și nu aveam să aștept vreodată să vină low-ul. Sau?

Am continuat să scriu. Următoarea manifestare artistică a venit chiar rapid, am scris o scenetă de Halloween pe care am interpretat-o în clasă. Nu a fost mare lucru, dar toate persoanele implicate și-au luat rolul în serios, au venit costumați. Îmi amintesc că eram în baia școlii și mă schimbam în outfit-ul meu, îmi treceau foarte multe gânduri prin minte. Mergeam mândră pe holul școlii până la clasa mea, în special când vedeam câtă vervă a create o mică scenetă - copii de la alte clase șușoteau, se întrebau de ce la clasa lor nu se fac astfel de reprezentații, iar colegii mei implicați le povesteau prietenilor de la alte clase ce se petrece la noi. Mă arătau cu degetul și dădeau din cap aprobator - acum, imaginați-vă câtă încredere în sine poate să îi dea această imagine unei adolescente. Sceneta mă avea pe mine în prim-plan, prezentator și jurnalist, care intervieva creaturi în noaptea de Halloween. În momentul acela, era genial. Am propus această scenetă ca o provocare, fiind în limba engleză. Nefiind prima lor limba, mă temeam că mă vor refuza. Dar cei interesați au participat, am făcut o repetiție în dimineața dinaintea scenetei și i-am încurajat pe fiecare dintre ei. Și-au repetat replicile cu grijă. Când îmi amintesc, mă amuză faptul că aveam un singur scenariu scos la imprimantă, pe care ne luptam toți. A fost un deliciu pentru profesoara noastră de engleză. Totul a decurs conform scenariului, toată clasa a râs și s-a distrat, ba chiar am primit fiecare câte o notă de 10 pentru efortul depus. Încă o confirmare că pot fi de ajutor cu scrisul meu - era semnul pe care îl tot așteptam, așa că nu m-am oprit acolo.

Vorba s-a dus repede în tot regatul că știu să scriu și că prind la public. Curând, am aflat că putem participa la concursul de Crăciun realizat la Consiliul Județean. Mi-am luat treaba foarte în serios de data aceasta. Câteva fete care fuseseră alături de mine de Halloween făceau dansuri, lucru ce mă ajuta perfect să pun totul în scenă. Urma să fie o scenetă de Crăciun cum nu mai văzuse orașul.

A urmat o lună de repetiții, întâlniri după ore, scutiri de la ore. Școala mea avea o clasă care în trecut ținea loc de cabinet de muzică pe care noi o foloseam pentru întâlniri. Prima întâlnire a avut rolul de distracție și pierdere de vreme, dar apoi am lucrat în echipă. Eu scriam, iar ceilalți își personalizau actul, îl făceau autentic.

Când un autor scrie o lucrare, dă naștere altor persoane. Personajele mele se nășteau singure, eu eram moașa lor. Aveam un Moș Crăciun, crăciunițe, o doamnă Crăciun, elfi... Avea să fie o scenetă care ar fi zguduit lumea. Moș Crăciun dansa pe 50 Cent, Candy Shop acoperise zurgălăii și poeziile spuse de alți copii de la alte școli. Crăciunițele dansau și cântau pe Justin Bieber. De data aceasta, le urmăream din culise, cu mâinile tremurând pe scenariu. După ce au terminat, am fost bucuroasă că s-a întâmplat. Bineînțeles că nu am câștigat nimic, au câștigat un cor de fete cu niște voci extraordinare. Dar nu am simțit o secundă că am pierdut. Nu am plecat cu gândul că vreau să particip la o competiție, am plecat cu gândul că vreau să trăiesc o experiență. Toți cei implicați în scenetă s-au distrat, conducerea școlii a știut de tot ce s-a întâmplat acolo, ne-au încurajat - m-au încurajat. Au văzut potențial într-un copil care creștea.

Dar după actul de Crăciun m-am oprit din a mai scrie scenete pentru școală. Lasa-i să își dorească mai mult! Colegii nu înțelegeau de ce m-am oprit și de ce le țineam pentru mine. Va suna egoist și arogant, dar nu mai voiam să irosesc tot high-ul, și nu îmi doream să îl împart cu nimeni altcineva. Încă.

Scriam în continuare compuneri în fața clasei, încă le citeam celorlalți, iar ei mă încurajau să continui. Adevărata provocare pentru mine a fost când am scris prima mea carte. Obosisem să scriu doar texte scurte, voiam mai mult. Prima mea carte, Morgan Hills - Misterul, mă avea pe mine personaj principal, într-o lume supranaturală. Nu voi descrie nimic din acest roman, pentru că a fost prima mea pierdere. Era complex, era ceva diferit, nou, îndrăzneț pentru mine - iar tehnologia mi-a dat lovitura. Unitatea centrală a calculatorului meu a luat foc de la un fir topit în interiorul ei, iar toată muncă mea salvată acolo, pe vremea când nu existau Google Drive sau alte back-up-uri s-a dus pe apa sâmbetei. Am simțit că mi-a murit un membru al familiei, dar nu era doar unul, erau toate personajele mele. Când urmăream știrile cu ai mei, mă vedeam acolo: "Mamă îndoliată își plânge copiii - 50 de copii decedați intr-un foc mistuitor". La atâția ani distanță, încă nu m-am împăcat cu ideea. Tocmai de aceea voi lua rolul lui Victor Frankenstein într-o bună zi și îi voi învia. Vor fi buni? Vor fi răi? Vom vedea.

Am continuat să scriu. Nu m-am oprit real niciodată, iar în liceu am participat la concursuri de creație care mi-au oferit recunoaștere. Îmi rezerv drepturile de autor și la finalul cărții acesteia, voi insera și aceste povești pentru că am un respect nemăsurat pentru versiunile mele nefiltrate de la 15, 16, 17 și 18 ani. Crude ca firul ierbii, tari ca piatra, sălbatice și nervoase pe lume, care se luau la trântă cu valorile tradiționale, pe care nu le putea opri nimic.

Așa îmi doresc să fie și restul personajelor pe care le voi crea de aici încolo. Fiecare va avea o lecție de învățat, fiecare va învăța pe celălalt o lecție. Povestea ce urmează ar fi putut avea loc pentru oricare dintre noi, cititorii. Povestea ce urmează s-a scris singură, eu doar am urmărit tastele apăsându-se singure, cu o ceașcă de cafea zdravănă la dreapta mea și cu un playlist nebun alături. Dar, înainte să înceapă, pentru că abia acum facem cunoștință, vreau să vă salut cald pe toți cei care v-ați rupt puțin din timpul vostru și o clipă din universul vostru pentru a arunca o privire în al meu. Sunt Alexandra-Andreea, am 26 de ani, educațional și profesional am ales întotdeauna calea ușoară dar acceptată vag de cei din jur pentru că știu că lumea e mult mai mult decât conformitate și pentru că știu că am altceva de lăsat pe lumea asta în afară de taskuri rezolvate la locul de muncă. Și înainte să începem, vreau să vă servesc ca aperitiv una dintre lucrările mele care au rămas mai anonime, pentru că e păcat să se piardă. E o delicatesă locală, ținută cât trebuie la macerat, condimentată de Alexandra de 16 ani, care nu a știut niciodată ce vrea, nu avea obiceiuri sănătoase și cluburi școlare la care să participe, știa doar să scrie și să stea pe Tumblr până la 4 dimineața, ascultând muzică, până când venea mama și o certa că a două zi are școală.