Scriu acum, să mă scap,
De această negură inferioară,
Ce cu timpul, mă doboară...
M-am închis în mine...
Crezând că "Va fi bine",
Dar mai mult mă adâncesc
În lacul ploii mele
Ce-mi surâde a smiernă de durere.
O spun acum pentru totdeauna
Ca o lacrimă voi fii una
Și ca orice sabie, mă adâncesc,
Însă, eu...către nimic mă rătăcesc...
Să ies din gălăgia interioară, nu pot
Mi-e frică, spre căutarea unui antidot,
Să continui spre "Mai bine"
Când eu, mă pierd în ruine...
Să continui să-l găsesc
În genunchi tot nimeresc,
Capul mi-l lovesc,
Iar de "rău" tot nimeresc...
E ușor să merg înainte,
Cu capul sus, ca în cuvinte,
Însă...către nimic mă-ndrept
Iar eu josnic tușesc...
Baltă roșie ce se adună
Cu lacrimi vrea să-mi spună
"Oprește-te!...Ești nebună...".
YOU ARE READING
Ecouri ale Absenței
PoetryFiecare vers transmite o poveste înflăcărată de pasiune, dureri adânci și dorințe neîmplinite, toate exprimate în cuvinte pline de forță și sensibilitate. De la regrete amare la speranțe sfărâmate și visuri neîmplinite, aceste rânduri te vor atinge...
