Îmi plâng îngerii în brațe
Iar eu fără suflet, tac
Și privesc cum prin scăpare
Unul fuge pe cărare.
"Ia-ne și pe noi cu tine!"
Plânge-un înger mititel,
Alb și pur ca astru-n cer.
"De ar fi să vin înapoi,
Aș rămâne iar blocat
După gratiile slabe
Ce pe voi v-au încuiat!"
Țipă cel dintâi în fugă
Mărind pasul cel greoi
Pe cărarea cea de stele
Arzându-i picioarele.
Dupa el au tot urmat,
Înca unul, iar și iar,
Până-n gratiile din piele
A rămas cel supărat.
Și la cum îl tot privesc,
O-ntrebare mă atacă
"Tu de ce nu ai fugit?
Toți o fac și s-au salvat."
Și plângea, oftând greoi:
"Cu singurătatea mor!
Eu am aripile frânte
Și-am uitat cum e să zbori!"
Obosit și ostenit
De la plâns și frica morții,
Se întinde pe-al meu deget,
Gratie de fier pentru el.
"De mori cu singurătatea,
Am să mor și eu așa.
Asta înseamnă că-n final
Planul nu ți-a reușit."
Și-a înțeles într-un final
Că singur nu a rămas.
A zâmbit și-a adormit
Prefăcându-Se în aur
Cât pentru-un moment al vieții
Împăcat că a lui moarte,
Nu va avea singurătate.
