Războiul inimilor frânte

⚜ Dorință și mister ⚜

    Mă încrunt nedumerit pentru câteva clipe, neînțelegând ce vrea să spună. Mi-aș dori să-l întreb ce s-a întâmplat în viața Aiyanei, de ce pare că vorbește despre cu totul și cu totul altă persoană? Fata mea nu încetează niciodată să zâmbească. Chiar și atunci când chipul îi este pătat de lacrimi, speranța i se regăsește în privire.

    — Dacă știe deja? spun brusc, mușcându-mi buza inferioară.

    Pentru câteva secunde nu sunt sigur dacă am rostit cu adevărat cuvintele, însă teama ce-i traversează chipul lui Dima îmi dă de înțeles că am rostit cuvintele clar și tare.

    Aiyana e o fată deșteaptă iar intuiția ei face aproape imposibilă sarcina de a ține un secret față de ea. A trecut aproape o săptămână de când i-am șterg chipul pătat de lacrimi. Nu mi-a spus ce a tulburat-o atât de tare în acea seară și ce anume a provocat acea reacție, însă nu trebuie să fii un geniu ca să-ți dai seama de asta.

*****

Aiyana

    Îmi mușc buza inferioară și înghit în sec când privirea-mi cade asupra clădirii din fața mea și pentru câteva secunde frica-și face apariția în sufletul meu.

    Privesc ceasul ce mă anunță că e deja două jumătate dimineața, ceea ce-mi alimentează și mai rău anxietatea. Nu știu de ce mă simt așa. Nu înțeleg de ce gândul că-l voi revedea mă sperie atât de tare.

    Nu l-am mai văzut și nu i-am mai auzit glasul din dimineața în care Aria și-a făcut apariția pe neașteptate la cabană.

    Trag aer în piept și-mi întorc privirea în stânga pentru a o privi pe Aria ce pare îngrijorată. Nu știu ce mă sperie mai tare, faptul că în ultima săptămână de abia mi-a adresat câteva cuvinte sau faptul că știe tot ceea ce se întâmplă și refuză să-mi spună.

    — Chiar atât de rău e? întreb cu jumătate de glas, înghițind în sec când privirea-i cade asupra mea.

    — E... complicat, spune în cele din urmă, ieșind parcă din transă. E cu tine, Aiyana, nu ai de ce să te temi. Totul o să fie bine, doar ai încredere în el, completează, încercând să-mi zâmbească încurajator, dar nu îi iese.

    Încuviințez ușor din cap și-mi pironesc din nou privirea asupra clădirii din fața mea, fixându-mi privirea asupra geamului de la etaj prin care se revarsă lumina.

    Oftez și clipesc des, știind că este timpul să-mi înfrunt temerile.

    — Mulțumesc că m-ai adus, mă întind peste schimbătorul de viteze și-i ofer o îmbrățișare scurtă.

    — Plăcerea e de partea mea. Succes! îmi aruncă un zâmbet firav în timp ce deschid portiera, coborând din mașină.

    — Mulțumesc! Ceva-mi zice că o să am nevoie... murmur, aruncându-i o ultimă privire, după care mă întorc pe călcâi, îndreptându-mi pașii spre intrare.

    Trag aer în piept și-mi mușc buzele cu putere în timp ce mașina Ariei pleacă de pe loc silențios, lăsându-mă singură sub cerul liber.

    Îmi fac curaj și intru pe ușa principală a clubului, simțind fiori reci pe șira spinării când intru în încăperea întunecată și încerc să nu mă gândesc la faptul că s-ar putea afla cineva în întuneric. Pentru o clipă mă gândesc să fug spre scări ca să ajung mai rapid în camera iluminată, însă nu o fac.

    Nu știu ce mă sperie mai tare, întunericul sau faptul că nu l-am ascultat pe Enzo și mi-am încălcat cuvântul, plecând de la cabană fără să anunț măcar. Probabil va fi furios că am întrecut din nou măsura, dar nu e ca și cum Olivia și Sebastian puteau să rămână o eternitate în Spania.