Podul de la miezul nopții

        Mă deplasez contra curentului. Mii de oameni, sute și sute de mașini, toate vin spre mine și simt cum mă sufoc, simt cum mă despic și mă descompun. Pașii mei străbat benzile, traversând prin fața formelor care fug, rămân în urma mea. Lumea mea se mișcă în reluare, cu o viteză infimă, pentru că am un plan și îl voi duce la îndeplinire. Timpul și lumina se opresc în loc, iar eu aștept. Norii se înroșesc, plini de un sânge înfiorător, frângându-mă sub greutatea gustului metalic ce îmi scaldă gura și buzele. Iar oamenii se bucură, așteaptă momentul de întuneric. Momentul în care totul va fi inundat în sânge și țipete. Luna acoperă soarele tot mai mult, secundă după secundă.
          În jurul meu văd fețe zâmbitoare, băieți și fete care se țin de braț, cu ochelari ca niște oglinzi, gata să surprindă momentul în care întunericul va acoperi lumea pe care o cunosc. Nu știu cum va renaște lumea mea după momentul ăsta. Nu știu dacă va renaște, și adevărul e că nu-mi doresc asta. N-aș fi vrut să dispar așa, dar acum aceasta e singura alegere. Mori sau mori. Și am ales să-mi trăiesc clipa morții, când ziua se transformă în miez de noapte. Printre sute de oameni fericiți, să le absorb zâmbetele și să mă scufund cu ele tot mai adânc, tot mai adânc. Zâmbetele lor sunt povara și moartea mea. Așa că astăzi e momentul să plângă. Astăzi e momentul ca o parte să se scurgă din sufletele lor, partea care s-a scurs cu mult timp în urmă și din al meu.
         Îi simt apăsarea pașilor reci undeva înapoia mea, dar nu pot spune unde. Trebuie s-o fac. Îmi trec trupul firav peste balustrada metalică și mă urc înfiorată de o febră întunecată pe zidul de beton. Muchia e ciudat de subțire, de nici două palme. Și totuși stau într-un echilibru ce izbește ochii de primprejur. Un echilibru pe care nu l-am mai simțit niciodată. Ăsta e momentul de putere absolută, momentul la care visează orice om, împlinirea la care nimeni nu știe cum să ajungă.
         Dar oamenii ca el nu au nevoie de o astfel de împlinire. Oamenii ca el își frâng mâinile în umbră, cu armele pregătite, așteptând ca eu să apar. Așteptând să mă străpungă și să-mi taie sufletul și trupul de sus până jos. A promis și va face cu trupul meu ceea ce a făcut și cu al mamei. În fața mea, în vreme ce încheieturile încătușate de tăblia rece a patului mi-erau zdrelite încercând să mă eliberez, să o ajut cumva. A lăsat-o întinsă pe podeaua pe care sângele începea să se închege, pe moarte, cu fața zgâriată și trupul ciopârțit de loviturile de cuțit. Apoi m-a dezlegat și m-a izbit cu patul puștii în coaste și am zăcut acolo, în sângele cald și cleios al mamei, ce mi se lipea de brațe, piept și păr. Cu spatele amorțit m-am ridicat și am apucat-o de umeri.
— Nu muri, te rog, nu muri! i-am strigat plângând.
          Ea a deschis gura să-mi răspundă, dar tot ce am auzit a fost un bolborosit înăbușit de șuvoiul de sânge ce I se revărsa printre buze. Am privit în jos, pe podea, iar acolo am văzut biletul pe care îl lăsase în urmă înainte de a dispărea, scris cu litere roșii, groase, întunecate și inegale.
                     Îndrazneste sa vorbesti, iar eu te voi frânge.
          Cel ce nu minte m-a învățat ce înseamnă să păstrez un secret primejdios, iar eu nu l-am ascultat. Și acum trebuie să mor. Dar vreau să mor demnă, nu ciopârțită și frântă sub talpa unui străin.
          Clopotele bat în tot orașul, iar din soare nu a mai rămas nimic, decât un inel subțire de foc. Norii nu mai sunt roșii, ci negri. Lumea s-a întunecat, e miezul nopții. Brațele mele sunt întinse și sentimentul de putere se simte ca un fior electric când mă aplec în față. Numai cincizeci și unu de metri mă despart de moarte. Doar muchia unui pod. Și cad, înconjurată de întuneric și de o putere nebănuită ce arde în mine ca apa în clocot. Urletele se aud peste tot în jur. Dar în mintea mea e beznă, pace și sfârșit.
          Fiorul dispare brusc, iar eu cad grămadă pe beton când o mână fermă mă trage înapoi. Sufletul mi se rupe în două, ca și cum aș deschide fermoarul unei genți vechi, putrezite.
— Ce crezi că faci? spune o voce de bărbat, dar nu e el. Nu trebuie să te lași ucisă de o eclipsă. Nu… am văzut atât de mulți murind așa!... Nu merită să faci asta, ai o viață întreagă înainte. Gândește-te câte lucruri minunate ai putea să faci. Te rog, spune el în timp ce mă zbat să scap din strânsoarea lui.
— Tocmai încercam să-mi salvez viața, spun cu o voce spartă și răgușită.
         Nu vreau să trăiesc o viață întreagă ascunzându-mă și trăind încuiată în locuri secrete, amenințată la orice pas de primejdia terorii și a morții. Dar nu-i pot spune asta, pentru că n-o să înțeleagă. Pentru oamenii ca mine pur și simplu nu mai există speranță sau fericire, oricât ar încerca. Așa că scot cuțitul, și îl înfig între coastele lui. Trebuie să mor cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă și moartea lui, a unui om nevinovat. Apucă lama și o trage afară din piept înainte să o împing mai adânc. Dar sângele deja curge, mai repede decât îl poate opri.
— Și eu vreau să mor, de aceea încerc să salvez oamenii care nu merită să moară. Îți mulțumesc, spune el cu o față împăcată, închizând ochii.
— Nuuu! urlu din toate puterile.
          Întâi mama, acum el. De ce trebuie  să-i ucid pe toți cei din jurul meu? Plâng.

                                                                                      *****

          E seară, și aici, în micul orășel din sud, apusul e scufundat într-o lumină caldă. Au trecut trei ani din acea zi întunecată, iar amintirea aproape s-a șters, acoperită de orele petrecute în bibliotecă, citind, și de ședințele de terapie care m-au ajutat să mă schimb, să-mi privesc viața altfel. Am renunțat la amintiri și am plecat departe, mult mai departe decât ar putea să mă găsească acel om, și am învățat să-mi resping ura și furia. Salvatorul de pe podul de la miezul nopții nu a murit, nici nu a fost grav rănit, așa că n-a fost nevoie să stau tot restul vieții într-un azil de nebuni. Pot spune că mă bucur pentru el, dar de fapt mă bucur pentru noi. Cum ziua de lucru la școală s-a sfârșit, mă îndrept spre casa noastră unde mă așteaptă o cină romantică pregătită de cel mai bun bucătar din lume. Și urmează să-i dau vestea cea mare, despre bebelușul pe care îl port în pântece. Nu-mi vine să cred că sunt însărcinată cu primul nostru bebeluș! Vom fi atât de fericiți! Îl vom îngriji, îl vom trimite la școală și vom petrece la aniversările lui. Va avea cea mai fericită viață din lume, o viață pe care eu n-am avut-o, dar pe care i-o voi dărui din toată inima copilașului nostru. Străbat fericită cele câteva alei și ajung în capătul aleii noastre, de unde pot vedea casa cu ferestrele luminate, și pe Alfie așteptându-mă la intrare. Încep să alerg spre el, dar o voce dinapoia mea mă oprește. Nu! Nu, nu, nu! După atâta vreme, încă recunosc vocea.
— Catherine, tu chiar credeai că n-o să te găsesc? După tot ce mi-ai făcut? Uite că acum eu sunt viu, iar tu ești moartă! Și ei n-au putut să mă găsească.
          Am rămas împietrită în mijlocul străzii, cu ochii plini de lacrimi, privind cu groază ochii de după masca lui, acei iriși întunecați, fără pic de emoție. Doar un chip de fiară.
— Te rog, șoptesc. Nu, te rog!
          Alfie își flutură mâna de departe și îi răspund la salut, ca să nu-l pun în pericol. Nu-l poate vedea pe ucigaș pentru că se află fix de partea cealaltă, acoperit de umbra mea.
— Știu că ești însărcinată și asta va face totul și mai minunat pentru mine. Mă voi răzbuna de două ori, spune el privindu-mă fix, cu ochii scânteind de o plăcere malefică.
          Îmi duc fără să vreau mâna la gură și cad în genunchi cu un geamăt. Alfie, iartă-mă!
— Oh, nu! N-o să fac asta deși mi-ar plăcea și mai mult, dar vezi tu, nu mai am timp. Nu te teme, va fi o moarte mai rapidă!
          Scoate un cuțit ascuțit de sub haină și se apropie de mine. Cad, și mă târăsc disperată în coate și genunchi, către casă, încercând să scap. Nu vreau să mor acum! Trebuia să mor atunci… ar fi fost mai bine! Mă apucă de un picior, mă întoarce cu fața în sus și îmi zdrobește ambele brațe cu o lovitură. În secunda următoare, îmi înfige cuțitul în partea de jos a abdomenului și simt cum totul se scurge afară din mine. Urlu. Apoi ridică cizma grea și mă izbește în piept, frângându-mi coastă după coastă. Și dispare la fel cum a apărut, iar eu mă zvârcolesc în moarte și sânge.
          Alfie ajunge lângă mine și urlă și strigă și plânge, dar nu mai poate schimba nimic. Trebuia să mor atunci, eclipsa a fost un dar pe care l-am lăsat să se piardă. Simt cum mi se scurg ultimele picături din viață și văd tot mai încețoșat. N-am vrut să se sfârșească așa.
— Îmi pare rău, Alfie! spun.
           Dar tot ce se aude e șuvoiul de sânge care țâșnește bolborosind printre buzele pe care el le-a sărutat de atâtea ori. Mă sting, și în mintea mea persistă un singur cuvânt. Un dar pe care l-am pierdut. O șansă de a muri cu demnitate.
           Eclipsa.