Miere || changlix ||

Capitolul 1

Din perspectiva lui Lee Felix

      Sunetul asurzitor ce vine din adâncurile cerurilor îmi făce corpul să tremure din ce în ce mai tare. Am continuat să alerg cu speranța că nu v-oi da peste un urs sau una din celelalte vietăți periculoase ale pădurii.

      Trebuia să ascult, trebuia să nu mă enervez, trebuia să-l ascult pe Minho și să văd ce are de spus. Iar ce mai mult trebuia să fiu mai conștient de furtuna ce se abate peste regat!

      — Voiam doar să fiu singur!

      Un alt fulger puternic îmi lumină calea ceea ce îmi face genunchii să-mi tremure mai tare ca o gelatină. Totuși am continuat să alerg în față cu speranța să găsesc un refugiu.

      Nici nu vreau să mă gândesc la regele meu care, probabil acum caută tot palatul după scumpul său nepot pentru a-i citi povești de adormit copiii. Și ce face nepotul lui? Aleargă în ploaie ca ultimul disperat din cauză că s-a certat cu un nesuferit de frate.

      Măcar s-au dat seama că lipsesc? O să vină cineva după mine? Mama...mama mea...

      -- Mama probabil că a uitat complet de mine...

      Mi-am continuat alergarea până am ajuns la o răscruce de drumuri. Un drum urcă iar altul cobocă. Nici nu știu dacă-l pot numi așa după felul în care arată, unul mai înfricoșător ca altul. Am ales să urc, ce se poate întâmpla rău?

      Poate găsesc o scorbură sau ceva asemănător, unde mă pot ferii de ploaie și vânt. Sper doar să nu mor de foame, după felul îmi care stomacul îmi scoate zgomot-

      Ăsta nu-i stomacul meu, mai mult am strigat în gând întorcând capul spre zona de unde se auzeau zgomotele. Când am văzut acea umbră înaltă și înfiorătoare nu mi-a mai păsat de nimic, am luat-o la fugă sus pe deal, de parcă viața mea depinde de capul drumul..și chiar așa este!

      Zgomotele din spatele meu se intensifică iar vântul bate din ce în ce mai puternit, parcă forțându-se să mă oprească, dar am continuat să fug contra lui sperând să nu mor mâncat de o bestie uriașă.

      Nu am pe cine să string, nimeni nu mă poate ajuta acum. Încă de mic am avut gărzile lângă mine așa că nu mi-a fost frică, dar acum este complet diferit. Vreau să fiu în brațele bunicului în timp ce își bea laptele înainte de culcare, vreau să stau cu capul în poala bunicii în timp ce aceasta îmi mângâie părul blond, vreau să mă cert cu Minho pe orice lucru banal, vreau ca tata să joace tenis cu mine, vreau...vreau ca mama să se ducă în gradina cu trandafiri și să facă ghirlande din flori.

      Mi-am mărit ochii instant când copacii au dispărut din fața mea. Totul s-a petrecut prea rapid.

      Picioarele îmi atârnă în prăpastie în timp ce sunt ținut strâns de talie să nu cad.

      — Copil nebun!, răsuflă o voce puternică bărbătească.

      Am răsuflat ușurat părul mișcându-se din cauza vântului puternic. Nu voiam să aud nimic, voiam doar să stau câteva minute să mă relaxez, sunt în viață.

      Acele brațe puternice m-au cuprins mai strâns urmând să mă ridice, nu că îmi doream prea mult să mă ridic, abia îmi simt picioarele iar tălpile îmi fierb în pantofi din cauza vitezei cu care am parcurs pădurea.

      Persoana respectivă mă întoarce cu fața spre el iar atunci am rămas mască la acei ochi negri ca smoala ce-mi cercetează fiecare por de pe față. Ochii i s-au oprit spre obrazul stâng unde știam că zace o zgârietură mică. Acesta oftă mângâind obrazul fără a-mi atinge rana: