Legați în sânge: Penumbra

Cară-mă jos

Dan

Mergeam pe stradă, trecând de Modarom alături de Anna. Încă mi se părea atât de incredibil faptul că aparțineam unui grup legendar precum acesta. Toți aveau puterile lor, toți erau aparte. Puteam doar să visez în timpul vieții că aș trăi așa zile, dar iată-mă, readus pe picioarele mele și iar cu puls. 
Simțeam o oarecare teamă de a încerca să vorbesc cu ea, întrucât am văzut felul în care îi arde cu vorbe pe restul. Cu toate acestea, ceva era foarte diferit când se uita la mine. Nu avea altceva pe chip înafară de un zâmbet atât de sincer și o privire domolă. 
„Spune-mi, te rog, unde ai vrea să mergem?" întrebă ea.
Dat fiind că ne cunoșteam, doar că nu știam care era legătura dintre noi, am preferat să vizităm un loc liniștit, unde puteam vorbi mai mult. 
„Momentan aș vrea doar să ne plimbăm pe aici sau printr-un parc, dacă se poate." i-am răspuns eu.
„Să știi că nu trebuie să fii atât de politicos... Poți spune direct «da» sau «nu» în preajma mea. Hai, curaj..."
Am ales să o ascult.
„Bine! Vreau să mergem pe strada asta și să ne întoarcem prin parc." am spus eu, pe un ton ceva mai îndrăzneț.
A râs puțin și m-a luat de mână.
„Așa da! Ăsta-i Alexander pe care îl cunosc!" spuse apoi, ceva mai energică.
Și uite așa am tot mers, răspunzând ocazional la curiozitățile despre mine. Nu pot spune că afla noutăți, întrucât părea că hobby-urile mele erau transpuse din viața pe care nu mi-o aminteam. Aproape de fiecare dată când afla câte un alt detaliu, tot ce spunea era ceva de genul „așa cum era de așteptat".
Eram undeva în apropiere de AFI, unul dintre cele două mall-uri din oraș, când m-am oprit în loc. 
„Ce s-a întâmplat?" a întrebat ea, neînțelegându-mi reacția.
Acolo, în fața noastră, era ea... cea care m-a făcut să îmi disprețuiesc ziua de naștere. Legătura dintre Anna și mine era atât de strânsă, încat a întrebat imediat după:
„Alex... Ce e cu tristețea asta?"
Am rugat-o fără ezitare să traversam, încercând să văd o ocazie printre nenumăratele mașini care treceau. Acum că eram din nou în viață, nu mai eram invizibil. Nu am apucat să fac vreo mișcare, căci în acea clipă am auzit o voce mult prea familiară strigându-mă.
„Dan! Dan, stai!"
Panica devenise și mai mare. Anna m-a prins de încheietură și m-a tras cu o forță neașteptată către ea. S-a pus între mine și tipa respectivă.
„Toată durerea asta... dar de ce? Ți-a făcut ceva persoana asta?" întrebă, neclintindu-se din loc.
Fata aia grăbise pasul pentru a ajunge mai repede la noi. Anna a arătat cu degetul către ea, spunându-i:
„Rămâi unde ești!"
Am rămas mut. Tot ce puteam face era să privesc și să ascult schimbul de replici dintre cele două.
„L-am căutat împreună cu fratele meu ani de zile! L-am plâns, eu și toți care l-au iubit. Acum că s-a întors, nici măcar să dea un semn ca să avem și noi liniște nu poate?"
Am simțit cum sentimentul de dispreț și ură mă cuprinde, înlocuind teama și sfiala pe care o simțeam când am rămas singur.
„Minciuni... Unde a fost iubirea?..." am șoptit eu, făcând posibil doar pentru Anna să mă audă.
Fosta mea a mai dat să facă un pas, moment în care fata ce mă apăra a invocat o coasă formată din lemn.
„Te previn pentru ultima dată. Nu îmi pasă dacă ceilalți oameni văd tot ce se întâmplă aici; n-am să te las să îl rănești!"
Îmi era greu să înțeleg de ce ținea atât de mult la mine fetișoara asta. Îmi formam zeci de scenarii legate de prietenia pe care o aveam înainte, dar niciunul nu explica modul aproape obsesiv în care ținea la mine.
Blonda m-a strigat, încercând să obțină aprobarea mea de a se apropia.
„Dan... nu fi copil..."
Anna și-a întors privirea către mine, simțind cum acea replică m-a adus și mai aproape de a-mi dezlănțui sentimentele negative pe care le reprimasem atâta timp. Pentru prima dată de când fusesem abandonat, i-am vorbit, și asta în maniera în care ar fi trebuit s-o fac cu mult prea mult timp înainte.
„Ai cauzat destule probleme! Ai ținut la mine? Nu mai ții minte? M-am angajat cu ochii injectați de la orele petrecute plângând!"
În mod normal mi-ar fi dat lacrimile sau aș fi tremurat, dar acum eram altfel. Faptul că știam că nu mai sunt al nimănui și că aveam o adevărată familie, un trecut cu o reputație vastă... Puteam fi eu însumi pentru prima dată în această viață.
„Cum te lasă inima să mă minți că «m-ați iubit»? Poate vrei să spui că  m-au iubit, cei care mi-au fost alături în tot întunericul în care mă pierdeam!"
Am făcut fără să-mi dau seama un pas către ea, dând-o cu grijă pe Anna la o parte.
„Știi cine m-a iubit? Fratele tău! El a fost unul dintre cei care m-au făcut să simt că merită să rămân în viață! Am evitat să îi spun dățile în care m-ai făcut să aleg între tine și el doar ca să mă socoate pe mine vinovat!"
Atunci am simțit că totuși dădea să iasă o lacrimă.
„Tu îți dai seama cum m-am simțit, știind că imaginea mea era pătată în ochii lui? Eu, cel pe care îl vedea ca pe parte din familie și invers, am devenit în acea perioadă puțin mai rău din perspectiva sa, toate ca să nu vă rănesc pe niciunul! M-am răstignit sentimental și nici măcar nu ai avut curajul sau puterea de a-mi vorbi ca prietenului care ai spus mereu că sunt!"
Am reușit totuși să-mi mențin atitudinea fără a claca.
„Te-am tratat ca pe o soră și am fost alături oricând am putut, cum am putut! Și ce s-a ales de asta? Mai bine nu veneam în orașul ăsta blestemat! Am avut noroc de toate celelalte suflete minunate care mi-au bandajat rănile în urma ta..."
Anna a intervenit imediat după.
„Singura soră pe care o ai sunt eu. Nimeni și nimic nu-și va da și sufletul pentru a se asigura că ești teafăr." spuse ea, bătându-mă pe umăr ca și cum mi-ar fi corectat o greșeală. „Cât despre tine, l-ai auzit pe băiat." îi spuse fetei care acum avea ochii în lacrimi.
„Dar..." încercă fata să protesteze.
Anna și-a pus coasa pe umăr, dând din cap în semn de dezaprobare.
„Nu are sens să îmi bat capul. Dacă te ții după noi, îți tai picioarele. Haide, Alex. Am pierdut destul timp aici."
Simțeam o siguranță nemaiîntâlnită în prezența ei. Eram neafectat de tot ce se petrecuse. O astfel de discuție în urmă cu 8 ani ar fi fost imposibilă. Nu eram omul care să spună în mod direct că nu îi convine ceva. Preferam să tac și să protestez în sinea mea... Dar nu acum. Acum eram cu un pas mai aproape de adevărata mea natură.