Legați în sânge: Penumbra

Infectat

Maria

Ador weekend-ul. M-am trezit mai bine ca niciodată în perioada aceasta de câteva luni. Am dat să mă ridic, însă corpul meu a decis ca nu are chef să-mi respecte planul, așa că am mai zăbovit câteva minute în pat.
„Oare Dan ce-o face?" mă întrebam, gândindu-mă că probabil e mort de plictiseală prin sufragerie. Mi-am luat halatul pe mine și am deschis ușa încet, oprindu-mă-n loc. Mă uitam la el, chioară de somn, cum pândea un porumbel pe geam.
„Neața..." am spus, observând că nici nu mă bagă în seamă. „Am spus nea--"
„Știu, neața!" a răspuns șoptind, uitându-se după pasărea aia ca o mâță la vânătoare.
„Dan... ce. naiba. FACI?!"
S-a întors către mine iritat.
„Zi ca te-ai supărat că ți-am speriat noul prieten!" am spus eu, privindu-l ca pe un copil mic.
„Nou? PRIETEN?! Animalul ăla mi-a murdărit balconul și măsuța timp de 2 ani... și încă mai trăiește!" A spus el, bosumflat. „Mă sfidează..."
„Odododooo gata gata, haide puțin afară să fumăm." am zis eu, mângâindu-l nițel pe spate.
„Să fumăm?" a întrebat el, nedumerit.
„Mă rog, tu fumezi și eu mă uit la tine sau în telefon." am răspuns, deschizând ușa.
Am deblocat telefonul și am pus o melodie jazz pentru a se potrivi cu atmosfera. Am așteptat să primesc toate notificările deoarece acum pornisem datele mobile, când deodată văd un mesaj de la Marius. M-am panicat puțin și am dat imediat sa deschid să văd ce voia.
„Bună, Maria. Ai cumva ultimele cursuri de la anatomie comparată? Am nevoie de ele că am avut treabă și nu am mai putut veni la facultate. Mă gândeam că dacă le ai și vrei să mi le împrumuți, să ne întâlnim undeva, și așa nu ne-am mai văzut de câteva zile."
„DA DA DA!!!" Îmi răsuna în minte în timp ce i-am luat țigara din gura lui Dan și am tras un fum.
„Ce... Dumnezeu...?" întrebă surprins.
„Taci, n-ai vazut nimic!" 
I-am dat țigara înapoi și i-am explicat că vrea prietenul meu să ne vedem. 
„Ai crede c-ar avea destul curaj să spună că ii este dor de tine decât să găsească scuze."
„O fi timid." am spus eu, neștiind cum să fac...
„Sunteți împreună de două săptămâni, nu?"
„Da, dar așa mai sunt unii. Tu vezi-ți de țigara ta acolo."
„Adică mai pot aprinde una?" întrebă el cu un surâs adorabil.
„Da da da, hai, bagă și fumează liniștit." am răspus pe un ton mai de șefă. 
Am petrecut câteva momente așa, după care mi-am făcut curaj să îl întreb:
„Auzi... am vreo șansă să fii de acord să te las la Christina în seara asta?"
„Să stau pe capul verișoarei mele zici? Ar fi mișto, dar cum de-ți veni ideea?"
„Păi... dacă tot stau în teorie singură și totul pare a fi mișto cu băiatul ăsta..." 
Simțeam cum încep să mă înroșesc, dar am continuat.
„Mă gândeam că poate pot avea apartamentul o noapte, știi tu..."
A zâmbit subtil, a mai tras un fum și apoi a răspuns:
„Bine tu, bine, mă duc, și așa încă mai am de recuperat timp cu ea. Îi datorez o grămadă de explicații."
„Bun bun buuun, atunci așa facem!" 
Am dat puțin muzica mai tare, fiind și mai bine dispusă și ușurată că a fost de acord așa de ușor. Acum tot ce aveam de făcut era să mai fac puțină ordine și să aleg un film.
„Știi, tu imi aduci aminte de mine când stăteam în cămin la Bacău. Aveam un coleg de cameră, un foarte bun prieten, Ciprică. Săracul... de câte ori nu l-am rugat să iasă la plimbare iarna câte o oră ca să am și eu camera."
Râdea în timp ce-și povestea amintirile.
„Mai și uitam uneori să-i zic că poate să se întoarcă și ne întâlneam întâmplător pe stradă..."
„Eu în locul lui te sugrumam în somn." Am răspuns, râzând cu el.
„Ei... măcar știu că se amuza și el după anii ăia când ne mai aminteam. Mă întreb ce-o fi făcând acum..."
S-a întristat subit, continuându-și ideea.
„Oare câte vieți am distrus prin decizia mea, Maria? ...Oare câți dintre prieteni și rude au rămas distruși din cauza mea? Mereu obișnuiam să glumesc cu Ciprică în legătură cu faptul că ne luăm zilele din cauza societății nașpa, dar acum că eu m-am dus, oare ce s-a întâmplat cu el?..."
Am văzut cum i se înroșeau ochii încet... dând din râs în plâns.
„Oare... Doamne..."
A început să tremure în timp ce i se prelingeau lacrimile pe obraz.
„Oare ce i-am facut lui Ionuț prin asta? Tu îți imaginezi..."
S-a așezat sprijinit de perete. Lacrimile lui curgeau de pe obraji pe piept.
„Ionuț, Alin, Robi, Victor... și toți ceilalți... frații mei care m-au ascultat mereu și m-au ajutat atât de mult... Cum le-am putut face asta? Dacă s-au îmbolnăvit? Dacă au făcut la fel ca și mine?"
M-am pus în genunchi lângă el și l-am luat în brațe.
„Blegule... Gata, nu mai plânge, îi vom vizita pe toți."
Am început să îl mângâi pe cap în timp ce a început să își piardă respirația de la cât de copleșitor era plânsul.
„Promit să te ajut cum pot să le dăm de știre că ești bine... Nu ești al nimănui și nu ai fost niciodată. Poate nu ai fost conștient de asta atunci și poate că ai facut alegerile greșite de nenumărate ori, dar chiar și în situația asta, nu e totul pierdut."
M-a luat în brațe înapoi, strângându-mă puternic în timp ce ochii lui își lăsau lacrimile imprimate pe tricoul meu.
„Maria... abia acum realizez..."
A început să își piardă treptat și vocea.
„Mama, tata..."
Inima mea se rupea, gândindu-mă ce s-ar întâmpla cu ai mei dacă aș păți ceva.
„Shhh... Dan... Dan! Vom face să fie bine, va fi bine! Haide, te rog, încearcă să te calmezi..."
Am început să plâng și eu la cât de milă îmi era de el.
„Acum înțeleg... de ce zice lumea că dacă te sinucizi ajungi în Iad. Nu e la propriu, nu sunt în flăcări acum, dar simt cum ard... simt cum nu mă pot ierta, cum nu pot fugi de adevărul că le-am făcut atâta rău, pe când ei mereu mi-au făcut bine..."
„Și-ți vom îndrepta greșeala! Nu îmi pasă unde trebuie să mergem și cât o să dureze. Mergem până la capătul lumii asteia și celei de dincolo dacă trebuie... așa că hai, te rog eu frumos... O să mergem la verișoara ta și vei avea cu cine să joci cărți și să fumezi din nou..."
Încetișor a început să respire tot mai normal. A ridicat ochii și i-am vazut cum devenisera roșii, învinețindu-se zona din jurul lor. Mi-a luat mâna și a strans-o.
„Mulțumesc pentru tot ce faci... Mulțumesc că m-ai găsit și că ești cum ești, pentru că ești o persoană nemaipomenită..."
"Exact! Așadar îmi ești dator să îmi promiți că vei avea încredere în mine și că vom rezolva totul, ai înțeles?"
A zâmbit puțin, ștergându-și ultima lacrimă, și apoi a răspuns:
„Da, să traiți!"
L-am bătut pe umăr și i-am făcut jocul puțin.
„Așa te vreau, soldat! Iar acum, pregătirea, că avem un autobuz că avem un autobuz de prins. Executarea!"
Zis și făcut, m-am schimbat și i-am dat mesaj Christinei, dându-i de știre că urma să mergem la ea. Parcă aștepta asta, deoarece la nici un minut după a răspuns că o găsim acasă. 
Drumul a părut scurt. Am privit amândoi ploaia prin geamurile autobuzului în timp ce ne gândeam la ceea ce urmează. Mă apăsa faptul că am ajuns într-un punct în care nu mă mai concentram pe învățat, dar mă consolam cu ideea că fac ceea ce trebuie. Pot trece de o restanță sau mai multe, dar dacă nu i-aș fi alături, parcă aș face cea mai mare greșeală a vieții mele. Simțeam pur și simplu că asta era calea pe care trebuia să o urmez, era țelul meu... destinul.
„Hmmm..."
M-am uitat la el, așteptând să văd ce urmează după acel „hmmm".
„Care sunt șansele ca tu să fi fost în Brașov prin 2022?"
M-am uitat puțin la el și am răspuns:
„Destul de mari, obișnuiam să vin la o mătușă când eram mai mică. De ce întrebi?"
„Îmi aduc aminte că veneam odată de la Coresi cu autobuzul și era să cadă o copiliță pe jos când a pus șoferul o frână mai nașpa și am prins-o de umăr."
Am rămas cu gura căscată.
„Să mori tu că noi doi ne-am întâlnit."
Îmi aminteam perfect faza despre care vorbea. Mă aștepta mama în stație să mergem la Camelia, mătușa care locuia în oraș.
„Să mor eu... Doamne, cum sună date fiind circumstanțele."
Nu se putea să nu facă puțin mișto.
„Deja nu cred că mă mai pot surprinde prea multe lucruri, dar cum să se întâmple fix așa..."
„E simplu, drăguță. Am citit la un moment dat o carte care spunea că una dintre cele mai ciudate chestii este să-ți imaginezi puțin viața oamenilor pe care îi vezi pe stradă și să realizezi că existența lor este la fel de complexă ca și a ta. Suntem ignoranți cu privire la faptul că toți oamenii au aceeași importanță, gândind că suntem buricul pământului. Câți oamenii trec pe lângă noi de mai multe ori de-a lungul timpului și nu realizăm asta pentru că nu îi băgăm în seamă?"
Am dat-o pe filozofie, dar avea dreptate. 
„Nu am stat niciodată să mă gândesc la asta..."
„Poate e mai bine. Când realizezi că ești așa de mic într-o lume atât de mare, ai tendința să te subestimezi sau să uiți să te ocupi de tine, preocupându-te cu problemele întregii lumi. În final nu rezolvi nimic, ba dimpotriva..."
„Tu chiar nu ești prost, cu toate că faci pe prostul deseori..."
„Mă prostesc de cele mai multe ori, ăsta e adevărul."
„Cred că bunicul te-ar fi plăcut. Obișnuia să spună uneori că poți fi prea deștept pentru binele tău." i-am răspuns, după care am întors privirea către geam pentru a vedea orașul.
Am ajuns după ceva timp petrecut discutând despre sensul vieții. Christina m-a invitat să stăm la o cafea, dar mă grăbeam. I-am dat repede insigna și am fugit înapoi acasă să mă pregătesc.
Pe la șase a ajuns și al meu în centrul vechi. M-a sunat să-mi spună unde este, m-am îmbrăcat repede după ce am făcut un duș și m-am asigurat că e casa aranjată. Începuse să se întunece deja, aprinzându-se felinarele prin tot centrul. Îmi tremurau puțin picioarele mergând către fântâna arteziană la care mă aștepta, neștiind exact ce să fac când îl văd. Din fericire pentru mine, a făcut el primul pas, luându-mă de mână și trăgându-mă spre el, sărutându-ma. Simțeam cum mi-o ia inima la galop, fiind a doua sau a treia oară când se întâmpla. 
„Mă bucur că te bucuri că mă vezi." am spus eu, chicotind.
„Păi da' cum să nu mă bucur? De la cine mai iau eu cursurile?"
Puțin cam nesatisfăcătoare a fost întrebarea lui.
„Doar pentru asta sunt eu bună?"
„Eh... ar mai fi și altceva..."
„Vezi că te cam duci unde nu trebuie."
„Dar nu mă înțelege greșit că tu ești bună la toate. Hai, mergem la o cafea?"
"Mă gândeam la ceva mai bun. Am zis să mergem la mine și să ne uităm la un film. Ți-am și transcris ideile principale de la cursuri ca să nu stai să citești o suta de pagini și îmi rămâi tu dator cu o cafea altă dată."
„Uite de asta te iubesc eu, că mereu ești gând în gând cu mine!"
M-a sărutat iarăși, mult mai puternic, după care am pornit spre casă. Pe drum am început să îi povestesc despre ce se mai întâmplase în lipsa lui la cursuri. Nu găseam cel mai bun subiect de discuție, întrucât nu le aveam cu jocurile pe calculator sau mașinile.
„Da nu imi mai spune despre facultate că și așa îmi tocesc creierii cât sunt acolo. Spune-mi altceva. Ce ai mai facut astazi?"
De înțeles, până la urmă nu toți sunt atrași de ceea ce studiază sau de colegii lor.
„Astăzi am stat să-mi consolez un prieten." i-am raspuns, încrezătoare că asta ar fi mai interesant decât denumirea științifică a fazanului.
„Ca orice fată, nici nu dai bine de un om calumea și deja vorbești cu alții."
„Am spus că am consolat un prieten, nu că ne-am pupat."
„Doar atât? Să știi că nu accept să mi se facă cheie, am mai pățit eu cu altele."
M-am blocat. 
„Eu nu sunt altele."
„Bine viața mea, atunci am încredere că doar pe tine te iubesc și am încredere în tine cum nu am în nimeni altcineva."
M-a tras mai aproape și m-a ținut de braț până am ajuns la apartament. Poate că aveam de lucrat cu el, cine știe prin ce a trecut înainte cu alte fete până la urmă.
Ajunși acolo, am mers țintă către bucătărie pentru a lua bolul și cipsurile. Am folosit o brichetă să aprind lumânările pentru a face o atmosferă cât mai romantică și am pregătit filmul „Wuthering Heights" în timp ce el s-a descălțat și s-a întins în pat. Cred ca au trecut cam 20 de minute din film, timp în care am stat cu capul pe pieptul lui și ronțăiam. 
„Mai bine puneai ceva de acțiune sau cu mașini." spuse el, vizibil plictisit de poveste.
„Dar ce are filmul ăsta? Este romantic, este frumos..."
Mă uitam în ochii lui și am simțit cum mă trage mai sus pentru a mă săruta.
„Tu ești și mai frumoasă, prințeso."
Nu eram obișnuită cu relațiile și sincer apelativul de prințesă nu a fost tocmai pe gustul meu, dar aș minți dacă aș spune că nu imi plăcea să primesc atenția cuiva și să fiu alintată.
După un sărut a venit altul, mai lung și mai pasional. Simțeam cum îmi bate inima ca o tobă, luându-l în brațe și continuând.
„Ești cea mai frumoasă și mai romantică fată..." șopti el, începând să mă sărute pe gât în timp ce mâna lui se strecura încet pe sub tricoul meu. 
Începusem să tremur puțin, copleșită de tot ce simțeam. Știam că îl plac enorm și eram atrasă de faptul că era atât de sigur pe el, însă lucrurile erau... ciudate. Poate era anxietatea dată de faptul că era prima oară când aveam o relație adevărată în care să ajung până în acest punct, dar cred că până și în acele momente realizam că nu era chiar la fix ce trebuie. Nu a contat deloc pentru el că am ales cel mai frumos sutien pe care l-am putut găsi în momentul în care mi-a dat jos tricoul. Nu a contat prea mult nici faptul că mâna mea încerca să-i dea de înțeles că lucrurile avansau puțin cam repede. În toata avalanșa de incertitudini, am reușit doar să îi rostesc numele cu o voce plăpândă:
„Marius..."
Însă cred că insecuritățile mi-au interzis să îi spun cum mă simțeam în legătură cu tot. Era primul băiat care m-a tras sub o cascadă de complimente și care era atât de interesat de mine. Am gândit că e lipsa de experiență care mă făcea sa văd ce face ca fiind ceva ce nu e okay.
Săruturile lui au coborât mai jos, de pe gât până pe piept, lăsând urme.
„Astea ca să le arate celorlalți că ești luată deja." spuse el cu greu, din pricina faptului că abia își mai găsea răsuflarea la cât de preocupat era de corpul meu. 
Îndrăznesc să spun că era atât de preocupat încât nici nu a încercat să se uite la chipul meu, altfel poate și-ar fi dat seama de faptul că deveneam tot mai speriată de ceea ce urma. Băiatul ăsta reușea cu fiecare secundă ce trecea să îmi spulbere iluziile legate de relații și intimitate. Poate eram prea copilă în gândire, dar mereu am crezut că, mai ales prima dată, lucrurile ar merge mai blând, mai cu tandrețe... 
„Semnele pe care mi le lași sunt puțin prea jos pentru a le vedea altcineva..." i-am răspuns într-un sfârșit, reușind să îmi fac curajul să mai rostesc ceva.
„Asta și voiam să aud..." spuse mai apoi.
Cred că în acele clipe simțeam tot mai mult că sutienul meu devenise un fel de scut, ultima barieră care stătea între trupul meu, pe care devenisem tot mai sceptică în a-l dărui, și tocmai de aceea m-am simțit cu adevărat dezbracată când mi l-a tras fără ezitare mai jos. Nu mai eram doar fără haine, ci eram goală. Reușisem să mă detașez de realitate ca și cum aș fi fost beată. Minutele parcă erau secunde, de aceea nici nu mi-am dat seama că îmi desfăcuse cureaua iar pantalonii mei erau trași în jos până la genunchi. Încercam să fac pe cât de mult posibil să arăt reciprocitate, dar tot ce reușeam când îl atingeam era să încerc să prelungesc ceea ce cu greu putea fi numit preludiu. 
Cu toate acestea, corpul meu reacționa la ce se întâmpla. Simțeam că parțial voiam să se întâmple, eram curioasă de cum se simte ceea ce se întâmplă între o fată și un băiat în astfel de momente, dar eram în aceeași măsură sigură că nu voiam să se întâmple așa. Mână lui a alunecat în cele din urmă mai jos, ignorându-mi până și cealaltă parte din lenjeria intimă care am avut grijă să fie cu dantelă. Eram obligată să constat că timpul petrecut pentru a face acest moment memorabil a fost irosit, dat fiind că nu am văzut o reacție din partea lui, ci doar auzeam cum respira ca o fiară scăpată de sub control, iar eu se întâmpla sa fiu prada.
În cele din urmă m-a întors pe burtă, desfăcându-și pantalonii și pregătindu-se să facă tot ce avea în acel moment în minte. Vocea mea interioară îmi striga, practic, un singur lucru:
„Nu e prea târziu!"
Și într-adevăr nu a fost. Am rezistat cât am putut, dar m-am întors pe spate când o constatare m-a tras într-o clipă înapoi la realitate: nu a avut loc nici o pauză, omul nu avea protecție.
„Ce s-a întâmplat?"
Continua să mă atingă, însă acum nu mai era nici urmă de șansă de plăcere.
„Nu putem fără protecție..."
„Iartă-mă, iubire, dar am în mașină și e la mama naibii că aici nu pot parca fără să plătesc."
Începusem să mă împotrivesc mai mult, strângându-mi picioarele pentru a nu risca să continuie.
„Știu, dar..."
M-a sărutat doar ca să-mi închidă gura. Am întrerupt acel sărut forțat pentru a vorbi.
„Nu se poate fără, nu vreau să risc."
„Adică ce vrei să spui? Că am vreo boală, nu? Că am eu față de purtător de SIDA sau cum?"
Devenise mai nervos decât anticipasem. Am început să încerc să îmi trag pantalonii înapoi pe mine, însă poziția lui făcea imposibil acest lucru.
„Nu este vorba de asta, dar dacă se întâmplă un accident?"
„Că parcă acum ești șoferiță și nu vrei să-ți julești mașina de vreun pom.
A dat iar să mă sărute în timp ce a continuat, de data această în șoaptă.
„Haide, doar puțin... nu o să dureze mult, ai să vezi ce bine e, mai ales fără protecție."
Însă Dumnezeu mi-a dat destulă minte încât să-mi cimentez refuzul. 
„Marius. Nu. Da-te de pe mine."
Se părea că și el avea de gând să îmi ofere la schimb un refuz.
„Că parcă tu chiar nu ai mai încercat niciodată, găsești tu acum scuze să mă întărâți și să mă lași așa ca să-ți bați joc de mine."
A încercat să îmi desfacă picioarele cu una dintre mâinile sale după ce a spus asta. Am fost obligată să ridic tonul.
„Marius, vorbesc serios! Da-te de pe mine, nu vreau asta!"
„Lasă tu, păsărică, am eu grijă de tine să vezi că o să îți placă." 
I-am tras o palmă, neștiind ce altceva să fac în secunda în care am realizat ca avea destulă forță încât să își bată joc de mine. 
„AM SPUS SĂ TE OPREȘTI!"
Iar ce a urmat după ce am spus asta a fost o amețeală acompaniată de o durere necunoscută mie până în acel moment. 
„ASTA PĂȚEȘTI DACĂ EȘTI O CURVĂ PROASTĂ! TE-AI FUTUT MAI DEVREME CU ĂLA CA SA ÎL CONSOLEZI, IAR ACUM AI TUPEUL SĂ DAI ÎN MINE!"
Realizarea că mi-am luat pentru prima dată un pumn în față m-a făcut să izbucnesc în plâns. Tot ce îmi mai rămânea de făcut era să ripostez pe cât de mult puteam. Ori că făceam asta sau nu, într-un fel, tot aveam să mor în acea noapte. Că era și fizic nu mai conta așa de mult pentru mine.
Am continuat să țip la el și să îl zgârii pe piept și față în timp ce el încercă să mă prindă de încheieturi, dar tot ce reușeam să fac era să îl enervez și mai tare, astfel încât își folosea toată forța să mă țină în loc. Am închis ochii îmi momentul în care am văzut că reușise, rugându-mă în sinea mea. Mi se întunecase oricum privirea, oricum nu voiam să și văd ceea ce urma să simt. Lacrimile mele începuseră să inunde perna iar respirația lui îmi bătea în ureche precum o tornadă. În lumina tuturor acestor factori se explică de ce nu am simțit nimic când s-a oprit totul. Credeam că doar am paralizat de la frică, dar într-un final am deschis ochii, văzând primul obiect cu care puteam să îi dau în cap de panică: ceasul de pe noptieră. L-am apucat repede și am dat să i-l izbesc de craniu, dar nu mai era în pat. M-am uitat debusolată în stânga mea, văzând cum îi sângerează profund nasul. Cumva... inexplicabil în acel moment, eram salvată de ceea ce încercam eu să salvez.