Legați în sânge: Penumbra

De-a lungul căii

Maria

Tic, tac, tic, tac...
Timpul trecea greu. Era o după amiază de toamnă cu soare auriu. Lumina caldă ce pătrundea prin perdele ilumina praful pe care nu l-am mai șters de pe mobila veche al apartamentului. 
Mereu mă găseam prinsă în diferite ocupații; ba îl mai scoteam pe Dan la plimbare, ba mă vedeam cu Marius. Ocazional vizitam Cafeteca, ascultând diversele conversații în timp ce Dan hoinărea de colo colo, încercând să nu ne distragă pe mine și Alin în timp ce interacționam cu alți oameni. Era o situație ciudată, dar era plăcută. Când am ajuns în Brașov m-am simțit singură, dar pe măsură ce timpul trecea, cunoșteam tot mai mulți oameni cu care mă asociam. Poate că erau anumite diferențe în percepție și comportament între mine și Marius, dar părea să ducă în direcția potrivită. Evitam să îl iau pe Dan cu mine când mă întâlneam cu el deoarece m-aș fi simțit incapabilă să răspund la complimente sau să spun câte o vorbă mai îndrăzneață de față cu altcineva. În schimb, îl purtam cu mine peste tot iar zilele treceau repede. Avea obiceiul de a spune mici detalii legate de zonele prin care treceam. Așa am și aflat că, la un moment dat, lucrase la McDonald's lângă Coresi. Asta s-a întâmplat într-o seară când am fost nevoită să mă duc până la Mall și să caut un palton aparte pentru acest anotimp. Ca și răspuns la faptul că mi se făcuse foame după o zi petrecută în oraș, a sugerat să mergem acolo. Am comandat, am așteptat, iar în tot acel timp s-a plimbat, intrând în zona angajaților ca să vadă cine mai era acolo dintre foștii lui colegi. 
Am văzut un zâmbet pe fața lui când un băiat la vreo 30 de ani, cu păr scurt și ochelari și cu o privire liniștită mi-a adus tăvița cu mâncare.
„Să-nțeleg că pe el îl cunoști, nu?" am întrebat eu, gata să atac salata comandată.
„Destul de bine. E chiar o poveste amuzantă cu el." spuse, dând să ridice un cruton, fără a reuși.
„Presupun că nu ai și o furculiță de care să fi fost atașat pe aici, nu?"
A făcut o față supărată în glumă, după care a răspuns:
„Doar casca de la drive, obiectul ăla jur că mi s-a lipit de suflet la cât l-am blestemat."
„Păi zi, care-i faza cu fostul tău coleg?"
S-a lăsat pe spate, uitându-se la tavan.
„Am intrat aici direct pe poziția de manager, mulțumită studiilor superioare. Încă din primele zile am auzit că o să mă ia pe sus, că o să facă și-o să dreagă. Aparent, mulți pățeau asta cu el."
Am făcut o pauză din mestecat pentru a-mi continua întrebările.
„Păi și?"
S-a uitat la mine și a zâmbit așa mândru de el însuși.
„Cred că el a fost cel cu care m-am înțeles cel mai bine! Adică da, au fost momente tensionate, dar asta s-a întâmplat cu absolut oricine cand au fost zeci de comenzi de dat și nu eram destui. Faza e că, da, era ușor de înfuriat, dar nu cred că lumea i-a acordat o șansă reală de a-l cunoaște. Am nimerit cam din prima lună să iau autobuzul din aceeași stație cu el, iar pe măsură ce am vorbit, am realizat că avem multe lucruri în comun."
Ascultam cu plăcere povestea, intervenind doar pentru a mai întreba câte ceva.
„Păi și cu ceilalți?"
A stat puțin, s-a gândit înainte de a răspunde, după care a continuat.
„M-am înțeles la fel de bine și cu ceilalți, dar a fost totuși o diferență. El a fost singurul care, după ce mai folosea un ton ridicat când greșeam, își călca pe orgoliu ca să-și ceară scuze după. Nu însemna așa mult pentru alții, dar m-am simțit mai bine să știu că măcar unul dintre superiorii mei mă vede ca pe o ființă umană și nu un robot căruia îi poți vorbi cum îți vine."
M-am încruntat puțin.
„Adică cum? Dacă alții țipau la tine tu nu ripostai?"
„Ba da, dar nu atât cât ar fi trebuit. Încercam eu să explic de ce făceam sau nu făceam anumite lucruri, dar în final, nu pot spune că am insultat pe cineva. Eu înțelegeam reacțiile și tăceam, altfel s-ar fi ajuns la discuții inutile și nu ar fi ajutat pe nimeni asta."
„Taci tu, Dane, că dacă eram în locul tău le dădeam cu tava-n cap. Cum adică să mă iei pe mine pe sus pentru greșeli? Da, dacă e ceva major și dai foc bucătăriei sau te izbești în colegi, dar așa... Adică ei nu făceau din când în când greșeli?"
„Ba da, dar nu eram în măsură să scot ochii nimănui."
Răspunsul ăsta nu era unul care să mi se potrivească.
„Nu, nu cred că sunt de acord cu tine. Eu una prefer să mă cert până albesc decât să permit să fiu tratată ca ceva mai prejos decât ceea ce sunt."
M-a privit cu o oarecare uluire, după care m-a mângâiat ușor pe cap.
„Uite, poate de asta tu ești în viață iar eu nu. Cred că permițând atâtea tuturor din jurul meu, m-am degradat și am ajuns la o lipsă de încredere în mine însumi."
„Foarte rău! Tu erai... și de fapt ești capabil să te aperi. Trebuie să fii."
„Stai liniștită, Maria. Acum, spre deosebire de atunci, nu mai sunt același om cu frică de ierarhie."
„Așa... blegule!"
Am văzut cum un surâs a început să îi lumineze chipul după ce l-am numit așa. Ideea că avea personalitatea asemănătoare unui câine era tot mai puternică. Deși în glumă mai mereu, îmi permitea să îl cert sau să îi reproșez niște lucruri, evitând să se uite la mine și să țină capul în jos în schimb. 
Aceasta fusese mica noastră ieșire în oraș din acea seară. Îmi făcea o deosebită plăcere să aflu genul acesta de detalii mici, dar care îmi permiteau să îl cunosc. Părea să fie capabil, chiar inconștient de asta, de a atrage numai oameni faini în viața lui. Era puțin straniu, dat fiind că repet, era clar un introvertit. Găseam greu să-mi explic cum o persoană tăcută reușea să atragă așa persoane. Puteam folosi exemplul nostru pentru a-mi da răspunsul la această dilemă, dar cred că la noi era ceva diferit. Noi nu eram neaparat prieteni; noi ne-am trezit în situația în care eram legați unul de celălalt în urma a tot ce se întâmplase.
Printre razele de soare ce luminau sufrageria necontenit, m-am așezat pe scaun, uitându-mă la el. Stătea întins pe canapea, cu brațul acoperindu-și ochii, ca și cum încerca să evite lumina și să doarmă.
„Deci..." am spus eu, după câteva clipe petrecute așteptând să se uite la mine.
Nu s-a mișcat, ci doar a repetat ce am spus eu.
„Deci..."
Am mai așteptat puțin, după care l-am împuns cu unghiile în coaste. A sărit că și cum ar fi fost curentat. S-a uitat urât la mine și a spus, morocănos:
„Să nu mai faci asta cât ai trăi."
Am râs puțin de reacția lui, după care mi-am continuat ideea. 
„Bine bine, dar acum haide, că eu chiar vreau să te întreb ceva."
„Te ascult." răspunse el, neregăsindu-și aceeași poziție și devenind tot mai frustrat din cauza acestui lucru.
„Care este povestea ta? Adică știu versiunea vagă, dar acum chiar nu cred că avem ceva mai bun de făcut decât să vorbim."
S-a ridicat în fund, dând să spună ceva dar oprindu-se preț de o clipă.
„Bun... eu îți răspund dacă și tu faci la fel, dar va trebui s-o faci prima."
Era un compromis rezonabil. Nimic din ce avea să mă întrebe nu m-ar fi surprins.
„În regulă... înteabă-mă orice." i-am zis eu, mergând către bucătărie pentru a aduce un pahar de apă.
„Okay, Maria... Spune-mi, te rog, tu de ce mă ajuți pe mine? Întreb deoarece tot ceea ce faci înseamnă să sacrifici din timpul tău, renunți la zile, săptămâni sau chiar mai mult din viața ta pentru a-mi împăca sufletul... dar de ce?"
Nu eram neaparat surprinsă de această întrebare, însă nici nu puteam oferi un răspuns prea repede. Ideea este că nici eu nu înțelegeam în deplinătate de ce voiam să-i fiu alături. Era o dorință ce apăruse din secunda în care l-am văzut pentru prima dată. 
„Cred că se rezumă la felul în care ești tu ca și persoană. Dacă ar fi fost altcineva și nu ar fi fost cum ești tu, poate că nu aș fi încercat atât de mult. Sunt mai multe motive la mijloc, iar unul dintre ele este următorul: Dacă eu aș muri și aș fi pierdută ani de zile iar la un moment dat cineva mă găsește, nu aș spera din tot sufletul că mă va salva?"
A tras puțin aer in piept, după care a aprobat.
„Ei bine, eu pot doar să-mi imaginez ce este în sufletul tău. Câtă frică, câtă durere, câte motive să mă vezi ca pe cea care îți poate oferi liniștea de care ai tu atâta nevoie... Cum aș putea să nu fiu alături de tine? Și nu e doar asta, nu e doar necesitatea mea de a face lucruri bune pentru a mă simți eu o persoană mai bună. Dacă este să spun adevărul, nu mă mai simt singură deloc, și asta îmi place. Poate că uneori am momente în care vreau să văd din nou cum e, dar atunci te las acasă și ies de nebună. Ceea ce încerc să spun este că... prezența ta mă ajută și pe mine. Ești acel cel mai bun prieten pe care nu l-am avut niciodată."
Săracul era emoționat ca un pui de șoarece la auzul acestor cuvinte. Asta m-a determinat să cred că nu a avut atât de multe momente reale în care să i se spună cât de mult înseamnă cu adevărat pentru cei din jurul lui. Desigur, poate era conștient, dar se vedea că orice compliment sau recunoștință față de el era de ajuns încât să-l înmoaie.
„Așadar... cred că este rândul tău." i-am spus eu, după ce l-am lăsat puțin să se adune.
Și-a șters puțin ochii, începând să povestească momentele cheie din trăirile sale.
„M-am născut în lumină, sub un cer care, prin ochii mei de copil, era atât de mare și senin. În acele timpuri, pot spune că eram undeva departe de soartă și de planurile ei pentru mine. Acela era paradisul, eram înconjurat de o familie numeroasă într-un sat plin de oameni buni și muncitori. Deseori veneau la noi la treabă și mă tratau ca pe propriul lor copil. Eram regele lumii, aveam afecțiunea tuturor și zilele erau la fel de superbe, indiferent de vreme."
Nu l-am văzut niciodată să zâmbească cu atâta fericire în suflet. Eram uimită de felul în care arăta pe măsură ce se deschidea.
„Dar această fericire nu a durat prea mult. Ai mei au plecat când aveam 5 ani și am rămas cu bunicii. Ca toți din generația lor, s-au dus în străinătate pentru a-și face un viitor și pentru a avea ce să-mi ofere. Așadar, am rămas cu bunicii de la o vârstă fragedă."
Se putea vedea cum, treptat, fericirea lui suferea o metamorfoză.
„Au fost oameni buni, cu intenții pure și inimi de aur, în ciuda defectelor generate de zecile de ani petrecute cu o mentalitate învechită. Cred că această discrepanță dintre punctul meu de vedere și al lor ne-au făcut să ne îndepărtăm în perioada adolescenței. Ce fusese o copilărie frumoasă s-a transformat cu anii într-o viață tot mai grea de îndurat. Am devenit conștient de mortalitatea mea încă de când aveam 10 ani. Deși nu puteam concepe atât de bine ideea de moarte, știam că timpul trece indiferent de ce aș face iar oamenii mai în vârstă ca mine aveau să dispară rând pe rând."
A făcut o mică pauză pentru a scoate o țigară din pachet, aprinzând-o și inhalând cu poftă primul fum.
„Am fost un copil inocent, acum cred asta. Toată iubirea pe care aveam să o ofer părinților și celorlalți s-a degradat treptat, pe măsură ce am alunecat tot mai mult în prăpastia obscurității. Pe măsură ce am crescut, am căutat să umplu acel gol pe care îl aveam în suflet. Cred că așa am ajuns să mă îndrăgostesc prin liceu de orice fată care mă băga puțin în seamă."
Am râs amândoi puțin de această remarcă.
„Continuă, te rog." i-am spus eu, după ce ne-am permis acest moment de distracție.
A îngăduit tăcut.
„Eventual am ajuns în relații în care m-am complăcut. Totul a fost în regulă la început, dar prima dată am fost prea copil pentru a înțelege ce înseamnă iubirea, iar ce a urmat a fost mai mult sau mai puțin un fel de codependență din ambele părți. De fiecare dată, în ciuda încercărilor mele, am reușit să pierd ce aveam mai drag."
A mai tras un fum și apoi a oftat lung.
„Iubirea s-a stins, unii prieteni apropiați au plecat, s-au schimbat sau au murit, iar eu am rămas doar cu sentimentul de vinovăție. În concepția mea, am fost mereu vinovat... Am considerat că era ceva în neregulă cu mine și de aceea părinții au plecat, relațiile nu au mers iar soarta m-a îndepărtat prin distanța sau prin moarte de cei pe care i-am iubit. Astfel, am ajuns în Brașov, departe până și de persoana care și-ar fi dat absolut mereu și sufletul pentru mine; bunica mea."
Se vedea o neliniște clară în privirea lui.
„Bunicul a murit în urmă cu 13 ani. Din momentul în care s-a întâmplat asta, eu am fost singurul ei sprijin. Cu toate acestea, mi-am permis să plec într-un oraș nou pentru a încerca să-mi găsesc scopul, să-mi aflu țelul în viață și să devin cineva... Dar presupun că totul s-a prăbușit în momentul în care am pierdut-o și pe ea. Brusc, apelurile insistente din partea ei nu mai erau enervante. Îți poți imagina? Într-o singură noapte lumea s-a întors cu susul în jos. A fost nevoie doar de acel apel din partea mătușii mele pentru a mi se răsuci inima în piept și să-mi dau seama că asta a fost. Doar pe ea o aveam pentru a o face mândră cu adevărat. Restul și-au văzut de viață, nu că nu m-au iubit, dar femeia aia iubea din instinct. Cu defectele ei cu tot, în perioada ce a urmat așteptam să mă sune și să îmi zică de păsări și de alte lucruri banale... numai să îi pot auzi vocea."
Am intervenit, văzând că dădea să clacheze. Gestul meu de a-l mângâia pe spate l-a făcut să se mai calmeze.
„Ai reprimat toate astea de-a lungul timpului..."
„Dan... te temi că odată ce aflu absolut tot te voi răni sau te voi abandona?" am întrebat eu, mișcată tot mai mult de momentul pe care îl trăiam.
Fără ezitare mi-a răspuns:
„Nu... sunt călit mulțumită tuturor experiențelor rezultate din dragoste. Sunt doar obișnuit să par în regulă. Vezi tu, am crezut că mi-am găsit chemarea prin a mă asigura că toți din jurul meu sunt bine, chiar dacă eu nu eram. Devenisem util prin faptul că puteam avea grija de inimile și sufletele lor datorită felului în care ajunsesem să văd lumea. Acest lucru mi-a aprins sufletul și astfel mi-am transformat greutatea din interior într-un avantaj..."
Pauza lui a fost făcută în așa fel încât știam că va continua monologul.
„Cu toate că încă am obiceiul de a mă rătăci prin negura nopții... asta s-a întâmplat chiar și în toți acești 8 ani petrecuți dincolo. Mi-am uitat până și propriul nume din cauza suferinței. Crede-mă, am încercat să găsesc voința de a rămâne, să găsesc un loc dincolo de durere, sa trăiesc pentru a vedea o nouă zi... dar am murit de-a lungul căii."
Astfel, l-am lăsat să continuie.