Legați în sânge: Penumbra

Mănușa

20 de ani petrecuți în propria minte m-au adus în acest loc. 
Nu pot spune că am facut ceva remarcabil de-a lungul existenței mele pe acest pământ. Fiecare zi a fost mai mult sau mai puțin la fel. Până să devin studentă, am petrecut fiecare clipă încercând să ignor problemele din casă, „evadând" prin orice mijloace disponibile. Muzica a jucat cel mai important rol, oferindu-mi posibilitatea de a mă pierde în ritm și versuri din momentul în care îmi puneam căștile. 
După terminarea liceului am reușit să mă mut în Brașov și să devin studentă în cadrul facultății de biologie. Retrospectiv privind, a fost o alegere destul de dubioasă, având în vedere că am fost la filologie în liceu. Cu toate acestea, să învăț cum funcționează viața, de la cea mai mică celulă și legătură de atomi, îmi dădea speranța că într-o zi voi putea  înțelege cum ar trebui să funcționeze și viața mea după atâta amar de solitudine. 
Iubirea pentru natură s-a dezvoltat și mai mult datorită faptului că am crescut la țară. Nu spun că sunt expertă în tot ce ține de agricultură, însă interacțiunea cu animalele și plantele mi-a oferit mai multă pace sufletească decât aș fi putut obține vreodată prin stabilirea unor relații de prietenie ce aveau mereu șansa de a se termina în mod tragic, așa cum observam în cazul fostelor mele colege de liceu. 
Smulsă din satul meu retras și ușor înapoiat, m-am trezit deodată într-un oraș vast, plin cu tot felul de oameni. Diferitele momente traumatice m-au facut să evit contactul cu majoritatea, singurele excepții fiind colegii și profesorii mei. În timpul liber am dezvoltat o pasiune pentru vioară, fiind capabilă să reproduc majoritatea pieselor mele preferate. Adevărul fie spus, nu cred că a existat vreun cuvânt, propoziție sau frază spusă de cineva care să-mi ofere mai multă liniște decât sunetele produse de un instrument muzical. Câtă suferință... câtă căldură... câtă emoție poate transmite un astfel de obiect... 
Era o seară obișnuită de August în care mă gândeam fix la acest lucru. Total desprinsă de această lume în care suntem forțați să trăim, alunecarea arcușului pe corzile metalice ale vioarei îmi trimitea gândurile în lumi fantastice și neexplorate de mintea altcuiva. Ocazional, mă uitam la ce se afla în jurul meu în timp ce cântam „Devils Trill Sonata", tapetul vechi de pe pereții apartamentului în care mă mutasem cu chirie trimițându-mă cu o suta sau doua de ani în urmă. Era greu să descriu cât de mult mă bucuram să fiu aici... mi se potrivea ca o mănușă. Mă întrebam cu atâta foc și curiozitate câte persoane au cunoscut acești pereți, câte conversații s-au lipit de ei de-a lungul deceniilor apuse și câte chipuri s-au privit în aceeași oglindă în fața căreia cântam eu. Această curiozitate legată de trecut a ajuns să îmi împânzească mintea atunci când făceam curat. Mobila veche ce părea a fi concepută în anii 1800... cu câtă fascinație am pășit în această locuință prima dată, după o copilarie și adolescență petrecută înconjurată de casa construită în anii 70 de la țară. Era opusul... acum ești ca în camera rudimentară concepută în socialism, iar dupa cateva zile te simți ca o aristocrată în centrul vechi al Brașovului.
Această fascinație legată de antichități, istorie și mister m-a determinat să vreau să am grijă de acest apartament ca și cum ar fi fost al meu. În definitiv, era al meu, întrucât nu actele arată că o casă este a ta, ci timpul petrecut, atașamentul față de acel loc... lacrimile și surâsurile împărtășite te leagă de o casă cu adevărat. 
Și astfel am ajuns să fiu extrem de atentă cu lucrurile din jurul meu. Dacă masa, parchetul sau orice altceva se murdărea, era imperativ să curăț și să întrețin ceva atât de prețios pentru sufletul meu. Fiecare lucru din acel apartament contribuia la sentimentul de liniște și caldură pe care mi-l oferea când pășeam înăuntru.
Nu trecuse jumătate de ora de la terminarea sesiunii mele de vioară când, din pură întâmplare, am observat că într-un colț din sufragerie tapetul era ușor înnegrit. Mulțumită obsesiei mele de a avea grijă de acest loc, am „sărit" în genunchi, precum un rockstar cu chitara în brațe pe scenă, să vad ce s-a întâmplat. Cea mai mare frică a mea era că am să duc un mic război împotriva mucegaiului, însă după câteva clipe acordate investigării, am realizat că era o pată veche, uscată, iar peretele nu era umflat. Totuși, ca să ma asigur că totul este în regulă, am decis să desprind partea ce se aplică la unirea parchetului cu peretele, observând că nu este prinsă bine și că poate fi îndepartată cu ușurință. 
Punând-o deoparte, am verificat să vad daca acea pată continua și dedesupt, acolo unde nu mai era tapet, însă ce am gasit nu a fost doar o pată, ci o cruce cu inscripția anilor 1916-1918 pe o parte, și un simbol ce îmi părea familiar pe cealaltă. Ezitând preț de o clipă, am luat-o de acolo, moment în care ceva s-a accentuat. Curiozitatea mea legată de trecut s-a accentuat. De la pura fantezie și fascinație, acum aveam un mister palpabil: ce căuta ceva de genul acesta în spatele unei bucăți de parchet... și a cui era?