Jurnalul cancerului

IV. Secunde

4 mai

E 2:45 de dimineață. Nu pot să dorm.

Nu îmi imaginam că şocul va dispărea, însă a făcut-o. S-a ridicat uşor de pe umerii mei, cum se ridică ceața din munți.

După ce am citit pe sărite dosarele de pe masă, am realizat:
1. Că sunt o incultă în vederea datelor medicale.
2. Că celulele canceroase se divid mai rapid şi mai uşor decât cele ale corpului.
3. Că reții informația mult mai uşor când e viața ta în joc.

Se pare că boala mea poartă denumirea generică de ,,Cancer al capului şi gâtului". Se puteau obosi măcar cu o denumire interesantă care să îi uimească pe curioşi.

5 mai

Am tuşit la şcoală. Am tuşit sânge la şcoală. Şi m-au trimis acasă.

Nu credeam că aş putea spune asta, dar vreau la şcoală. Vreau să stau între colegii mei oribili, să mă plictisească cumplit 6 profesori, să îmi murdăresc mâinile de cerneală când scriu.

Nici nu ma gândeam ca tocmai eu aş putea suferi de o boală netratabilă. Nu am nicio predispoziție genetică, nu am făcut nimic rău pentru care să fiu pedepsită.

Poate că asta e viața, un amestec de fericire şi de tristețe, de viață şi de moarte, în care  o ultimă floare oferită se dovedeşte a fi cu adevărat ultima. Iar statistic vorbind, în acest moment, milioane de oameni mor de înfometare. Numele lor se pierd în neant, neştiute de nimeni. Eu, pe de altă parte, voi fi amimtită de medicinişti drept tânăr cobai cu ,,Cancer al capului şi gâtului". Cu siguranță, drama mea personală are ca rezultat moartea, ca în multe alte cazuri. Dar eu nu îmi iau în considerare decât moartea mea: doar ea mă presează. Subiectivismul ne orbeşte, ne vedem propriul întuneric, cu toate că acesta pătrunde prin toate crăpăturile din jurul nostru.

Se zice că o persoană moare de două ori. Prima dată încetează să respire, iar a doua dată ultima ființă care a cunoscut-o moare, de asemenea. Sună extrem de egoist din partea mea, însă încerc să îmi dau seama cine ar putea fi omul prin care voi muri a doua oară. Mama? Vreun coleg? Viviana? Cine va avea cea mai lungă călătorie mă va purta şi pe mine într-un ungher al minții.

Nu vreau să mor.