Invizibilul

* 328 de zile înainte de accident*

       Ella simți dimineața înainte de vreme. O lumina se strecura prin draperiile de culoare închisă bătând direct pe pleoapele ei, cumva smulgând-o din tărâmul viselor în care se afla, derajând-o si trezind-o, aceasta își deschide ușor ochii mici, direct spre "sursa de inspirație". Un panou unde își ținea prinse câteva poze cu explicații specifice "lucrurilor ciudate" care se aflau în orașul ei micuț și totodată misterios. Acestea aveau rolul de a o face să se simtă mai bine în legătură cu viața ei plină de zbucium. Lângă panou, avea amestecate pe perete o serie de citate precum:" Atâta vreme cât se lasă purtat de curentul vieții, nimeni nu este lipsit de necazuri", "când îți scrii frumoasa pagină a vieții tale, soarta cu veșnica ei ironie varsă cerneală peste foile care urmeaza." care, după părerea ei, defineau viața.

Majoritatea adolescenților de 17 ani s-ar bucura de frumoasa vacanță de iarnă, însă Ella nu era asemenea celorlanți adolescenți de 17 ani. Ea vedea viața altfel. Pentru ea, școala era unica evadare a sa de lângă străinii cu care locuia.

Părinții săi se despărțiseră cu mulți ani în urmă, și de atunci își schimbase locuința de mai multe ori. De la bunici, la mătuși, de la mătuși la asistenți maternali. Unii erau mai de treabă ca alții, dar inima Ellei se rupse de mult. Nu mai făcea diferența și nu mai credea în iubire. Pentru ea acasă era doar un loc unde venea să doarmă, iar pe familia ei adoptivă, nu o considera nicidecum apropiată

Zâmbește larg, își ia aparatul foto, ii pune un film nou, il pregătește, apoi își ia rucsacul maro, și merge direct in bucătărie, unde mama ei adoptivă o aștepta cu micul dejun deja pus.

-Bună dimineața!

-Neața!

-Am făcut clătite.

-Nu rămân la micul dejun.

-Unde mergi așa de dimineață, mănâncă măcar puțin înainte sa pleci...

- Nu pot, ma grăbesc să fac poze.

-E tare frig afară!

-Daca rămân la masă, pierd lumina din zori, iar dimineața asta este atât de frumoasă si n-ai idee câte poze pot face pe o vreme ca asta.

-Când te întorci poate petrecem puțin timp împreună, ca fetele.

-De ce? Te simți deja bătrână și vrei să-ți aduc eu aminte ce e aia tinerețe? spuse Ella într-un ton sarcastic. Apoi plecă fără a se mai uita în spate.

Oare ce o deranja atât de tare pe Ella la Ana? Să fie din cauza stilului ei sufocant de prietenos? Sau faptul că Ella nu se putea obișnui în noul său cămin chiar dacă trecuse de atunci aproape un an. Nu contesta, familia asta era cea mai tare de până acum.Îi oferea libertatea de care avea nevoie și, dacă ea dorea, poate și o relație strânsă de prietenie.

Afară, cerul era tăcut şi mohorât. Razele soarelui rotund şi palid se chinuia să răzbată printre norii groşi şi albi. Din înaltul cerului fulgi mici şi deşi de zăpadă se rostogoleau fără încetare spre pământul deja acoperit de o mantie albă şi strălucitoare. Fulgii cad de parcă un personaj înspăimântător ar cerne fără încetare ninsoarea printr-o sită uriaşă. Ella hoinărea pe străzile orașului făcând poze la tot ceea ce îi părea fascinat, sau după cum îi plăcea ei să spună: supranatural. Făcu zeci de poze, prin parcuri, pe alei, oriunde găsea ea un cadru perfect. Fotografiase vârful unui brad și o creangă ruptă de vânturile iernii.

-Creanga asta și spațiul este exact ca și sufletul meu, putred și înfrigurat! spuse Ella pe un ton ușor sarcastic. Apoi râse și se întoarse la călătoria sa. Îi plăcea să ironizeze totul, era sursa ei de umor la care putea râde ore în șir, sau, când Edd, soțul Anei încerca să gătească.