Exces [+18]

Capitolul 29

~Madoc~

   Oftez prelung pentru a-mi controla starea de nervozitate, atunci când paznicul mă împinge în celula rece. Aud cheia în ușa din gratii, apoi pașii lui cum se îndepărtează. Privesc absent celula și observ cum duce lipsă de mobilier și alte lucruri necesare unei persoane.

   Dau cu ochii de un pat etajat, însă pentru moment sunt singura persoană ce se află aici și sper să rămână așa, o chiuvetă, o toaletă, o masă și două scaune, cel mai probabil pentru a mânca. Îmi masez încheieturile, căci mă dor din cauza cătușelor, apoi mă așez pe pat și îmi cuprind fața în palme, în încercarea de a gândi rațional.

   Toată perioada în care stătusem cu tatăl meu, făcusem tot posibilul ca să nu fiu prins de poliție și dus la o școală de corecție sau la închisoare, însă acum lucrurile nu mai stăteau ca pe vremuri. Am fost trădat de către Salingher Carado, iar eu fusesem atât de orb și de prost, încât să mă încred într-un mafiot.

   Simt nevoia să lovesc pe cineva, să las toată această furie să îmi iasă din corp, astfel încât să pot gândi rațional, să pot respira normal. Mă simt obosit și las ca ultimele imagini rămase impregnate în memoria mea cu Juliet și acel dansator să mă chinuie pe interior. Golul din suflet se adâncește și cu fiecare respirație, simt cum inima mă doare.

   Ațipesc la un moment dat, iar imaginile ce se desfășoară în mintea mea încearcă să alcătuiască un vis construit din amintiri. O visez pe Juliet cum ne distram atunci când eram mici, cum ne bucuram de fiecare moment petrecut împreună. Resimt parcă pe buze gustul prăjiturilor ei cu banane în apropierea toamnei, al ciocolatei calde pe care o beam seara când ne uitam la un film și al popcornului pe care deseori ajungeam să îl consumăm aruncând unul în celălalt, decât să îl mâncăm.

   Aud cheile gardianului, cum descuie ușa camerei mele, ceea ce mă face să tresar și să mă ridic în capul oaselor. Sunt doi gardieni. Unul gras și imens în musculatură, iar altul de aceeași înălțime ca mine, însă slab și tras la față, ambii mult mai în vârstă cu vreo zece ani.

     — E vremea prânzului, băiete. Ține mâinile la vedere pentru a-ți pune cătușile.

   Mă conformez fără să scot vreun sunet.

   Îmi târăsc picioarele încătușate și blestem nenorocitele de metale din jurul încheieturilor în timp ce sunt condus alături de ceilalți deținuți în șir indian către scări. Îmi plimb ochii asupra celulelor cu gratii așezate pe cinci niveluri și despărțite de pereți de piatră șo scări de metal. Toată arhitectura formează un U în mijlocul căreia se află un spațiu mare neocupat și folosit doar pentru a ne trece dintr-o parte în alta.

   Parcurg nivelurile închisorii, iar pe măsură ce trecem dintr-o clădire într-alta încerc să memorez cât de multe pot, pentru că știu că îmi vor fi de folos mai târziu.

   Imediat ce trecem de un hol interminabil, pătrundem într-o încăpere pe care o asemăn cu sala de sport pe care o aveam în liceu. Pe atât de înaltă, pe atât de urât mirositoare. Ar trebui să miroasă a mâncare, a ceva care să îți provoace și mai multă poftă de mâncare, nu a ceva putred.

   Urmez șirul indian ce se poziționează spre ceva ce se vrea a fi un ghișeu, unde ar trebui să împing tava și să mi se pună mâncare. Mă conformez și evit să-mi arunc privirea asupra celor ce stau deja așezați la mese. Nu aș vrea să creez un fiasco din prima mea zi aici.

   Când vine rândul meu, mi se aruncă în tavă o farfurie cu fasole ciudată și o bucată de pâine veche, cel mai probabil de acum trei zile. Îmi iau tava și mă așez la o masă goală de lângă perete și îmi fac curaj să mănânc. Gustul e mai rău decât mirosul și aspectul, iar dorința de a scuipa tot ce am în gură afară e din ce în ce mai mare, însă renunț. Trebuie să mănânc ceva, oricât de necomestibil ar fi, am nevoie de putere pentru a face față locului ăstuia de rahat.

     — Un loc minunat pentru o întâlnire. Nu-i așa, Brewster ? mi se adresă o voce familiară.

   Tresar în momentul în care Roman se așază față în față cu mine și își lipește tava de a mea, apoi începe să mănânce liniștit. Îl privesc confuz și încerc să fac legături în capul meu, însă îmi e imposibil. Ultima dată când l-am văzut a fost în ziua când m-am jucat cu Juliet în zăpadă, însă nu îmi aduc aminte să fi auzit ceva de el și de faptul că a intrat în pușcărie.

   Nu că m-aș bucura că se află aici, întrucât continuă să mă calce pe nervi și aici, așa că îmi notez în minte să îmi păstrez calmul.

     — Dacă ți-ai făcut un scop în viață din a mă urmări și a mă enerva, atunci află că l-ai îndeplinit. Acum mă poți lăsa să mănânc în liniște.

   Roman râde amuzat de cuvintele mele, apoi mușcă cu poftă din bucata lui de pâine.

     — Ştii care a fost întotdeauna problema ta, Brewster? Lipsa de concentrare pe lucrurile care ți se par banale. Tocmai de asta ai ajuns într-un loc ca ăsta. Ți-ai pierdut concentrarea și ai fost păcălit.

   Strâng lingura în pumn și presimt că dacă mai stau un minut în preajma lui o să i-o bag pe gât.

     — Văd că ai studiat în amănunt motivul pentru care mă aflu aici.

     — Zvonurile rele circulă repede. Mai ales în închisoare, mă completă el întrerupându-mă.

   Deci a fost băgat aici până să fiu eu. Interesant.

     — Şi tu de ce te afli aici, mă rog?

     — Nu mi-am plătit datoria față de mafie.

   Mă încrunt. Nu m-aș fi gândit că Roman să fi lucrat cu mafia. Însă acum că stau să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă, drogurile, luptele ilegale, toți banii pe care i-a câștigat nu doar din lupte și pariuri își au proveniența dintr-un loc. Iar acel loc este unul ilegal.

     — Să înțeleg că ți-ai găsit nașul, rostesc privindu-l sceptic.

     — Ştiu, de altfel, că și tu te afli aici tot din cauza mafiei.

   Scrâșnesc din dinți și simt cum sângele începe să-mi fiarbă în vene. Nenorocitul. De unde a știut? Cum de a ghicit?

   Salinger Carrado este împuțitul care m-a băgat în rahatul ăsta și în adâncul conștiinței mele întunecate de alte gânduri, o știu prea bine. Chiar dacă am bătut măr pe unul dintre dansatori, asta nu ar fi dus la închiderea mea după gratii. Totul a fost pus la cale pentru a mă aduce pe mine aici.

   Dar de ce?

     — Mă îndoiesc că astfel de zvonuri se răspândesc la fel de repede după gratii, îl provoc să spună mai departe ce știe.

   Roman surâde amuzat. Își plimbă privirea prin încăperea plină de deținuți și gărzi, ca mai apoi să își îndrepte ochii negri asupra mea.

     — Ştiu asta pentru că și eu am participat involuntar la închiderea ta după gratii.

   Inima îmi pompează sânge în vene cu viteză maximă, făcându-mă să-mi pierd controlul și să arunc ambele tăvi cu mâncare de pe masă. Mă ridic în picioare și îl prind de gulerul cămășii de deținut și îl ridic totodată la nivelul meu pentru a ne privi în ochi.

     — Repetă ce ai spus, nenorocitule, până nu te fac eu s-o spui! îi ordon printre dinți.

   Aud mișcare în jurul meu, oamenii agitându-se și vorbind răspicat.

     — Spune-mi, nenorocitule! Spune! urlu la el.

   Roman îmi râde în față spre enervarea mea și mă pregătesc să îl lovesc în față, când câteva brațe mă prind și mă trag de la masă, ca mai apoi să mă pună la podea. Gardienii urlă la deținuți să facă liniște, în timp ce eu sunt mai apoi ridicat și dus înapoi în celula mea.

   Mă văd singur din nou și cu nervii întinși la maximum. Iau celula la pas pentru a-mi domoli nervozitatea, însă îmi e imposibil. Gândurile îmi circulă frenetic prin minte și tot ce pot concluziona este că am fost jucat pe degete, iar nenorociții trebuie să plătească.