Exces [+18]

Capitolul 26

~Juliet~

     Îl privesc cum se trezeşte şi imaginile unei amintiri demult uitate cu noi doi, în adolescenţă îmi trece prin minte. Ador de fiecare dată când mă trezesc alături de el, în pat dimineaţa, deoarece mă simt protejată. Grija pe care o are pentru mine e transmisă prin fiecare celulă a sa, iar eu nu ştiu cum am să îi mulţumesc pentru toate lucruile pe care le-a făcut pentru mine. Madoc e tot ce am visat vreodată şi în acelaşi timp, tot ce nu o să pot eu deveni nicicând. El e cu mult diferit de mine, emană o putere incredibilă doar prin simpla sa prezenţă într-o încăpere plină de oameni. Până şi modul în care vorbește sau merge îţi trasnmite ideea de dominanţă, iar felul în care mă privește mă face să mă răscolesc pe interior de fiecare dată.

     Îi mângâi uşor pielea de pe spate cu buricele degetelor şi îl aud cum mârâie uşor de plăcere. Ştiu că e punctul lui sensibil, iar acum îi pot distinge mult mai bine liniile curbate într-un mod plăcut ale tatuajului său. Pe lângă urmele vânătăilor, care cel mai probabil sunt de la încăierarea de la petrecere, explicaţie pe care încă o aştept din partea lui, pot distinge şi alte linii fine asemeni unor cicatrici.

     Mă încrunt la vederea lor, deoarece nu le pot înțelege într-atât de bine din cauza tatuajului negru, dar e evident că are urme lungi de cicatrici pe întrega lungime a spatelui, asemni unor zgârieturi gigantice. Ştiam că Madoc avusese o adolescenţă grea, mai ales după vârsta de cincisprezece ani, când se întorsese din vacanţa de vară de la tatăl său, nu mai avea nicio parte din el care să îţi transmită vreun semn de umanitate. De atunci, primul an de liceu şi jumătate îl făcusem aici, în oraş, alături de el, însă mai apoi părinţii au decis să se mute din oraş, părăsindu-l totodată pe el. Cel mai probabil aceste urme de sub tatuaj le are din cauza tatălui său sau a lucrurilor pe care a fost nevoit să le facă pentru el.

     Îi sărut pielea spatelui şi îi simt muşchii omoplaţilor cum se mişcă, apoi îşi ridică încet capul.

     — Trezeşte-te şi străluceşte! îi urez dând cu ochii de cei doi irişi albaştri adormiţi.

     Îmi zâmbeşte frânt, semn că somnul îl trage înapoi în lumea viselor, dar se chinuie să îşi menţină ochii deschişi, clipind des. Îi prind faţa între mâinile mele şi îi sărut buzele cu ardoare. Zâmbesc atunci când îmi răspunde la sărut şi îşi încolăceşte braţele în jurul taliei mele pentru a mă trage mai aproape.

     — Îmi doresc ca toate dimineţile noastre să fie aşa. Fără griji, fără nicun fel de problemă, îmi murmură peste buze.

     Are dreptate. La fel ca el şi eu îmi doresc ca dimineţile liniştite să nu se sfârşească vreodată.

     — Aşa vor fi toate, îi şoptesc promisiunea.

     Mă sărută pe frunte şi lasă ca tăcerea promisiunii să persiste în aer.

     — În seara asta va trebui să ţin o reprezentaţie de dans la un restaurant, alături de echipa de balet, îl informez aducându-mi aminte că uitasem să îl pun la curent cu noile veşti.

     — Tare mult mi-aş dori să te văd şi eu dând spectacolul... Însă am o întâlnire cu un posibil partener care îmi poate oferi bani pentru lupte.

     Îl privesc cum îşi fereşte privirea. Se vede pe faţa lui cum nu e sigur că îşi alesese cuvintele potrivite, însă adevărul deja fusese spus. Îmi încleştez maxilarul din reflex şi mă ridic din îmbrăţişarea lui fără să am vreo replică la cuvintele lui. Ştie foarte bine că urăsc faptul că luptă în ring şi îmi doresc nespus să renunţe la acest sport, însă la fel de bine ştiu că acest lucru îi face bine. Violenţa din timpul luptelor îi vindecă rănile trecutului care par a nu avea niciun remediu.