Iubindu-i păcatele

⚜ Capitolul 2 ⚜

CAPITOLUL 2

          Era fascinant, cum până acum, am refuzat să retrăiesc acele momente în care mi-a dovedit că nu mă privea întotdeauna ca pe un egal. Mi-am scris propriul scenariu în cap și l-am portretizat pe Axel ca fiind de o perfecțiune rară. Genul de tip care nu ar fi greșit niciodată față de mine.

Dar cu cât îmi reaminteam acum anumite momente, prin filtrul de fată sătulă să mai fie rănită și vrând să treacă peste o relație eșuată, îmi dădeam seama că de multe ori am închis ochii și m-am lăsat manipulată.

– Spun doar că nu trebuie neapărat să ne petrecem toată vacanța în oraș. Ar fi plăcut dacă am ieși undeva, am încercat să îl conving.

Dar el m-ai privit ca pe o bezmetică. A dat dezaprobator din cap, ca și când aș fi spus cea mai mare prostie din lume. Toate propunerile mele din ultimul timp au început să-i pară așa.

– Ca să ce? a pufnit răutăcios. Scuze, Lanea. Nu am chef să merg în mica ta excursie.

– Nu ieșim niciodată, am remarcat tristă.

– Urăsc să port conversația asta cu tine! Dacă tot vrei atât de mult să pleci, ia-i pe restul și pleacă. Eu n-am chef.

În acel moment, mi-a venit să plâng. Firește că nu i-am spus cât de mult m-a durut că niciodată nu mi-a luat în serios părerile sau propunerile.

Față de el, eu nu eram prea importantă.

– Da, ai dreptate, am lăsat eu de la mine.

L-am luat în brațe, nesimțind aceeași căldură dogoritoare dintre trupurile noastre unite, într-un singur act de contact fugitiv.

De fapt, de fiecare dată când se întâmpla ceva de genul acesta, îmi părea mai rece. Mai îndepărtat.

Și mă întreb, dacă i-aș fi spus lui Axel ceea ce simt, fără să mă întrerupă, aș fi fost puțin mai independentă și aș fi acceptat mai ușor plecarea lui?

A părut că doar el a contat în relația noastră.

Îl aveam în față pe Royce, fiind un adevărat cavaler cu mine și întrebându-mă chiar și cele mai mici detalii despre cum îmi preferam cafeaua.

Lui Axel nu i-a plăcut niciodată ce mi-a plăcut mie. Când i-am dat acea carte foarte importantă, scrisă de autorul meu preferat, a spus că nu-l înțelege.

A tăiat fiecare citat în parte și s-a rezumat la unul singur. Cel care nu vorbea despre noi.

– Vreau să știu precis că vrei să faci asta. Nu e cale de întoarcere, Royce mi-a spus serios. Nu aș vrea să știu că te rănește acest lucru.

– Ce să mai rănească? Nu mai simt nici durerea, mi-am plecat privirea în jos. Vreau să fac asta.

A trecut numai o zi și cine ar fi crezut că ai nevoie doar de douăzeci și patru de ore ca sufletul tău să se nimicească și să nu mai fie capabil să simtă nimic?

Nici durere sau regret. Nimic.

În primele ore, simțeam doar o simplă spaimă, la gândul că aceste sentimente atât de pregnante în mine vibrau atât de încet și aproape imperceptibil.

Mi-am dat seama că încet, încet, Lanea care simte se transformă într-o Lanea care nu mai poate simți.

Și n-am făcut nimic, pentru că pentru un moment, mi-am dorit să opresc durerea. Și aș fi crezut că mă voi simți ușurată când se va întâmpla asta, că voi fi fericită că am putut trece peste, dar nu numai că am pierdut abilitatea de a simți sentimentele negative, ci și pe cele pozitive.