Iubindu-i păcatele

⚜ Volumul 2 ⚜

PROLOG

Trei și un sfert. Priveam cerul tăcută, lacrimile căzându-mi insesizabil de-a lungul obrajilor încinși, până sub bărbie. Mă întrebam cum de am ajuns să fiu atât de nesemnificativă, precum o furnică strivită din pură neatenție de talpa unui om, a cărei menire a fost întotdeauna să trăiască o viață scurtă.

Auzeam muzică alertă, de petrecere, pe fundal, în timp ce începeam să nu îmi mai simt picioarele proptite în neaua densă și rece, cât timp și pe interior mă dezumanizam încet. Nu mai aveam capacitatea de a plânge, căci secasem.

Secasem mai rău ca o fântână poziționată în mijlocul deșerturilor.

În timp ce eu sufeream afară, o sumedenie de oameni petreceau nemiloși înăuntru. Le auzeam voioșia, la fel de tare pe cât îmi auzeam țipetele interioare de durere. Și culmea, parcă strigătele mele de ajutor păreau cu mult mai răsunătoare.

Mi-am încleștat pumnii, certându-mă. Cum era posibil să fi fost atât de proastă încât să renunț la mine de dragul cuiva?

Nu era corect ca eu să fiu singura persoană care să sufere. Și știam că poate eram pur egoistă, să-mi doresc ca pentru un moment să simtă și el aceeași rafală sufletească de suferință, să se simtă destabilizat, să se simtă al nimănui.

Să se simtă folosit.

Vijelia de afară nu se stăvilea, creând o furtună interioară în mine. Mă aflam undeva prin vecinătatea îndepărtată, acolo unde neaua era mai mare și mai aspră.

O meritam. Meritam să mă scald în propria suferință. Axel a făcut ceea ce a trebuit să facă pentru a se salva din acest război. Și-a acoperit cicatricile și mi-a furat spiritul. El a fost cel inteligent. Eu am fost cea proastă, căci nu am știut să plec atunci când a trebuit.

Eu am rămas cu nimic. El a rămas cu tot ce mi-a aparținut.

O mână fermă mi s-a așezat pe umăr, provocându-mă să-mi ridic privirea către prietenul meu Quint, care părea de-a dreptul șocat să mă vadă în această stare precară.

Brațele lui m-au ajutat să mă ridic de la sol, cât timp eu duceam bătălii cu propria persoană și mă simțeam de-a dreptul ostenită.

Interiorul mă durea din ce în ce mai puțin. Gerul de afară mă amorțea suficient de mult, încât să-mi înghețe sufletul și treptat pierdeam orice formă de simțământ.

Asta și pentru că încercam să uit cumva că sângeram pe dinăuntru.

Zăboveam alături de Quint, încercând să-mi recapăt suflul și firul rațional. Cum era posibil ca o despărțire să aibă un impact atât de mare asupra ta? Trebuia să fii slab. Cu adevărat slab.

Îmi căutam puterea în zadar, căci doar ruinele au rămas în urmă. Încercam să le ocolesc pentru a ajunge la singura frântură de lumină ce se zărea în depărtare. Dar era atât de departe... iar eu deja nu mai aveam putere în mine.

– Lanea? o voce cunoscută, prea cunoscută, s-a auzit din fundal, cutremurându-mi ființa până în cel mai adânc cotlon al existenței mele.

Theodor.

Mi-am mărit ochii la auzul glasului său, simțind acel fior rece ca gheața revenind și trezindu-mă puțin din amorțeală.

Era singurul care mai trezea ceva în mine acum. Îmi readucea durerea, amintindu-mi că de la venirea lui a început totul. Lumea mea s-a răsturnat cu susul în jos, iar eu, naivă, m-am distrus încercând să fac lucrurile să fie la fel.