Gamble on souls.

Capitolul 2.

Xander e acea parte din mine, care nu a fost niciodată a mea.
★

În urmă cu 5 luni.

   "Zac într-un colț al camerei, suspinând înfrântă, mai luând o gură din sticla de tărie, lăsând drogurile și alcoolul să-și facă efectul. Mă dădusem bătută.

   "–Fă-mi o favoare, Starr?"

   El mi-a cerut.

   "–Orice."

   Nu am ezitat să îi răspund.

   "–Amintește-ți de mine atunci când te vei uita la stele!"

   Pe atunci, nu știam de ce îmi cerea asta, dar l-am asigurat că o voi face. A trecut o lună de când m-a părăsit, dar mi-am amintit. Mi-am amintit de el în fiecare seară când priveam cerul înstelat. Mi-am amintit cu amar și durere, dar am continuat să le privesc, uneori, chiar și pe ascuns. Iar, spre disperarea mea, acestea într-adevăr îmi aminteau de el. De zâmbetul său ștrengar, de felul în care îmi vorbea și modul în care mă privea. Ajunsesem să urăsc stelele atât de mult, încât îmi era teamă de ele. Teamă că odată cu lăsarea serii, când acestea își făceau apariția, durerea avea să revină. Stele și dorul mă chinuiau, încât ajunsesem să-mi urăsc până și numele. Nimeni nu-mi mai spunea "Starr". Aceasta era o regulă nescrisă, pe care doar o singură persoană avea voie s-o încalce, doar că persoana aia nu mai era prin preajmă.

   Nu știu cum am ajuns să mă îndrăgostesc de el. Poate a fost zâmbetul său arogant sau ochii hipnotizanți. Sau poate a fost întunericul său, care m-a ajutat să strălucesc. Dar acum, doar durerea îmi reamintește că odată, a existat un Xander Black, care mi-a dat viața peste cap și m-a făcut să mă simt ca o stea.

   Îmi las capul pe spate, oftând zgomotos și scot mobilul din buzunar. Îi formez numărul. Nu era bine ce fac, nu era prima data, dar nu era nimeni aici ca să mă oprească.

   –M-am blocat, Xander. Oftez, lasându-mă pe spate, privind stelele de pe acoperiș. Sunt blocată într-o lume a mea, una toxică și plină de vicii. Așa că, spune-mi, măcar îți lipsesc? Îți lipsesc când te uiți la stele? Când visezi cu ochii deschiși? Când îți urăști defectele, pe care eu le găseam perfecte? Îți lipsesc când te gândești la clipele petrecute sub așternut? Îți lipsesc când te gândești la trecut? Îți lipsesc când demonii tăi se zbat să se elibereze? Spune-mi, Xander: —Îți lipsesc?

   Și brusc...n-am mai simțit nimic. Durerea încetase. Gândurile mele, mult prea asurzitoare, se opriseră. Era de parcă cădeam în gol. Nici măcar inima nu mi-o mai puteam simții. Așa se simțea moartea oare? Atât de familiară și euforică?

   Singura întrebare era: —Sufletul cui avea să câștige pariul cu moartea? Al meu? Al său?"

Prezent

   Această amintire îmi apare în gând. Nu murisem, spre dezamăgirea mea. Dar acum știu că nici unul dintre noi nu avea să supraviețuiască.

   Privesc în gol, așteptând o explicație din partea lui Alek. Nu puteam să mă mișc. Șocul îmi acaparase corpul.

   Lucy trăia. Și ceva îmi spune că ăsta era abia începutul. 

   –La dracu, Alek, spune ceva! Am răbufnit, ridicându-mă în picioare.

   –În urmă cu câteva luni, am primit un pont despre o italiancă brunetă, care își făcea veacul prin Key Biscayne. Zeke m-a pus să verific, dar n-am găsit nimic, tipa o tulise. Ca mai apoi, câteva săptămâni mai târziu, să primesc un mesaj ca să mă întâlnesc în Long Beach cu ea. N-am vrut să merg, m-am gândit că e o capcană din partea lui Black, dar tipa susținea că are informații despre tine. Așa că m-am dus. Dios! Imaginează-ți cât de șocat am fost să aflu ca italianca era chiar Lucy!