Imaginează-ți cum ar fi

9

Trebuie să uiți ce simți

·─────•° ✿ °•─────·

        Mi-am întins crema prescrisă de medic pe cicatrice și m-am privit în oglindă. Îmi amintea de Aslan. Nu îl mai văzusem de două săptămâni, dar în urmă cu câteva minute îmi scrisese Teodor și îmi spusese că are să îmi povestească ceva legat cu el.

        După accidentul cu țigara, părinții mă certaseră că stăteam cu toți golanii. Următoarea zi mă duseseră la un dermatolog, apoi la farmacie, iar de acolo direct acasă. Două săptămâni fusesem închisă în casă.

        Mergeam liniștită când o mână m-a atins pe brațul stâng, făcându-mă să tresar. Am întors capul speriată, ca să văd doi ochi albaștri care mă priveau amuzați.

        — N-am vrut să te sperii, s-a apărat Teodor.

        — Nu e nicio problemă, i-am spus zâmbitoare.

        — Cum e ziua ta? m-a întrebat trecându-și mâna prin buclele blonde.

        — O zi normală... până acum. Dar a ta?

        Am observat că și-a potrivit pasul cu al meu.

        — Foarte bună. Am vrut să vorbesc cu tine despre Aslan pentru că a trecut mult timp și... cred că nu s-au limpezit toate lucrurile.

        — Eu nu mai știu nimic despre el, am recunoscut întristată.

        — Mă gândeam eu. Am vorbit cu Derek, fratele lui Evelyn, și a zis că Aslan nu vrea să aibă parte de drame. A plecat și nu vrea să afle lumea unde s-a dus.

        Pentru un timp s-a lăsat liniștea între noi. Îmi priveam bocancii Dr. Martens și încercam să îmi țin lacrimile în frâu, în timp ce mă chinuiam să asimilez informația.

        — Celeste, uneori trebuie să uiți ce simți și să-ți amintești ce meriți.

        Știam că avea dreptate, dar n-am zis nimic. Oare el nu era destul de bun pentru mine, sau eu eram cea care nu se ridica la nivelul lui?

        — Adică, vreau să spun că e momentul să treci peste. Nu știu exact ce a fost între voi, dar cel mai bine este să mergi mai departe... cum a ales să facă și el.

        — De ar fi atât de ușor, am ofat privindu-l într-un sfârșit.

       Ochii lui marini îi dovedeau îngrijorarea. Mă simțeam prost pentru că știam că simte ceva pentru mine.

        — Tu doar trăiește. Va deveni mai ușor, mi-a zâmbit cu înțelegere.

        Am discutat despre tot felul de lucruri. Nu știam că e așa simplu să vorbești cu el. Într-un final ne-am salutat și m-am întors spre casă cu gândul la ceea ce tocmai aflasem.

        Aslan chiar plecase fără să spună nimic. Se pricepea de minune să dispară din viețile oamenilor. Era a doua oară când făcea asta.

        Mi-am atins cicatricea. Oare ăsta e finalul? Finalul a ce? Nu-mi doream să mai experimentez asemenea zile: pline de senzații care s-au dovedit a fi dureroase. Aveam să mai cedez controlul inimii? Poate că nu și poate că era mai bine așa, mai sigur. Sau poate că inima mea se deschidea deja către cineva, chiar dacă nu realizam.

        Da, acum că privesc în urmă îmi dau seama că atunci nu am conștientizat, dar experiența următoare avea să fie mult mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată. Gata cu disparițiile, gata cu rănile, gata cu certurile și alergările. Așa că vă spun și vouă ceva: oricât ne-am imagina, realitatea ne va surprinde.

·─────•° ✿ °•─────·

S F Â R Ș I T !