Războiul inimilor frânte

⚜ O ultimă noapte fără regrete ⚜

    Înjur în barbă și-mi mușc buzele, ațintindu-mi privirea asupra mulțimii.

    Fir-ar! Știam eu că e ceva putred la mijloc. N-am mai călcat niciodată în cartierul de vest, iar Aria brusc s-a gândit să ne facem apariția la o petrecere care are loc fix în cartierul de vest! Cartier despre care a ținut morțiș să precizeze în repetate rânduri că-l urăște. Ca să nu mai zic că m-a anunțat pe ultima sută de metri.

    — De ce vine aici? Nu se presupune că e un cartier inamic? întreb brusc după ceva timp, sincer curioasă.

    — Ba da, dar seara asta e o excepție pentru că aici are loc cursa. Terenul e suficient de accidentat încât să le ofere participanților obstacole naturale, însă nu este suficient de periculos încât să le aducă moartea, maxim niște răni minore, prin urmare, este locul perfect, se grăbește Aria să zică, iar eu pălesc.

    — Cursă cu obstacole?! teama din vocea mea este ușor de sesizat.

    — Nu ai de ce să-ți faci griji. E o simplă cursă. Nu este nici prima și nici ultima cursă cu obstacole la care participă Enzo, totuși, este adevărat faptul că anul acesta cursa este un pic mai periculoasă din cauza noului regulament. A câștigat mereu. O să fie bine! exclamă, întinzându-se să ia paharul de cocktail pe care l-a comandat.

    Oftez grav în timp ce gândul îmi fuge la brunetul care mi-a furat inima. Pasiunea lui pentru pericol și nevoia sa de adrenalină m-au atras ca un magnet încă din prima clipă. Știu că pare absurd, dar îi iubesc nebunia. Iubesc acea parte a lui care se încăpățânează să înșele moartea de fiecare dată, mulțumindu-se doar să o privească, însă să nu o atingă.

    Mă pierd în gânduri pentru câteva clipe, însă-mi revin instant când privirea-mi cade asupra intrării în club unde se află Enzo alături de Manuel.

    — Vorbind de lup... murmur, atrăgându-i atenția Ariei.

    Pe chipul Ariei apare un zâmbet minunat când Manuel îi indică lui Enzo locul în care ne aflăm. Aria se grăbește să ridice o mână-n sus și să-l salute pe brunet, însă eu aș da orice să dispar în clipa de față. Dacă e să mă iau după limbajul trupului, Enzo e nervos, al naibii de nervos!

    Îmi feresc privirea când Enzo-și îndreaptă pașii către noi și încerc să mă gândesc la o cale de scăpare din această situație, dar nu am timp, căci Aria-mi captează toată atenția în momentul în care se dă jos de pe scaun, zâmbitoare.

    — Ce faci?! Doar nu ai de gând să mă lași singură cu el! exclam șocată, gesticulând amețitor din mâini.

    Aria ridică ușor din umeri, în semn de nevinovăție, și zâmbește, mutându-și privirea undeva în dreapta mea, iar eu știu că Enzo e aproape.

    — Vă las singuri porumbeilor! Mă duc să salut niște prieteni! Distracție plăcută! exclamă blonda încântată, iar eu fac ochii mari.

    — Să fiu al naibii dacă asta rămâne așa! se grăbește Enzo să strige în urma Ariei, care deja s-a îndepărtat.

    Înghit în sec când Enzo ajunge lângă mine și-și ațintește privirea asupra mea. Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă și-mi feresc privirea instant, nefiind în stare să-i susțin privirea.

    Aștept să țipe la mine sau să mă ironizeze, însă acest lucru nu se întâmplă. Enzo trage mai aproape de mine scaunul pe care a stat Aria și se așază pe el, atrăgându-mi atenția când piciorul său îl atinge pe al meu.

    Îmi umezesc buzele și-mi fac curaj să-l privesc, iar când o fac sunt surprinsă să descopăr că-mi zâmbește. E liniștea dinaintea furtunii cumva?