Aud glasul nopții

Secretul

Ştiți sentimentul acela de panică pe care il simți atunci când cineva te părăseşte, pentru că acea persoană iți impune ceva, doar că tu, ca suflet nu poți face acel ceva. E atât trist şi sufăr atât de mult, pentru că eu nu sunt tipul de persoană, care să se plictisească de sufletele altor persoane, ci sunt iertătoare, bună la suflet. 
Un val de melancolie mă ineacă ajungând in adâncul lui, fiind prizonieră o eternitate.
****

De ce, de ce, de ce? Frânghiile tari ca fierul inconjurau al meu trup, fără nici un pic de forță. Aveam o bandă legată la gură
pentru a nu putea scoate nici un sunet, insă sufletu-mi urla de spaimă, doar că surpriză, nu mă auzea nici naiba.

Simt o prezență in partea drepată, o prezență ciudată. Paşii persoanei făceau inconjurul scaunului pe care stăteam nemişcată. Fiecare venă, fiecare muşchi imi vibra, secându-mă de puteri.
Două mâini reci trec peste ale mele brațe calde desfăcându-mi incet, dar incredibil de delicat lanțurile grele. După câteva secunde sacul de pe corpul meu era luat, iar banda a sfârşit pe covorul rece din camera ascunsă.
Un om inalt cam de 1.80 m stătea in fața mea parcă uimit fiind de puritatea mea. Aveam privirea ațintită la ai săi ochi albaştri şi la părul nrgru ca abanosul. Brațele monstrului erau mari, pline de muşchi.

**De ce ar fi vrut să-mi facă rău un astfel de om? Văd in ai săi ochi o linişte mare, in jurul ei fiind un haos total**
-Uite, probabil că mă urăşti pentru această... hm, cum să spun: nepoliticoasă intâlnire pe care am avut-o!
-Probabil zici? Sau 100% te urăsc?
-Eu rămân cu termenul de probabil.
-Să nu ne afundăm in lucruri de genul acesta. Pot să ştiu de unde mă cunoşti, ce vrei de la mine şi de ce m-ai răpit in miez de noapte?
-Drăguța mea Katherine, eu zic să nu mai pui astfel de intrebări prosteşti şi să stai liniştită că eu nu-ți voi face niciun rău, dar altcineva vrea.
-Cum? Cine ar vrea să-mi facă rău?
-E greu de explicat, având in vedere că tu nici măcar nu ştii de ce eşti in stare.
-In stare de ce? Stai puțin...
-Tu nu ştii că eşti vampir? Vampir născut?
-Eu vampir? Ha..., aş vrea eu.
-Uite ori mă asculți ori nu. Eu ți-am zis că-ți vreau binele şi vreau să te ajut.

*****
Tipul nu era atât de rău precum credeam eu că e, dar totuşi era enervant prin felul lui de a fi. Şi prin faptul că a fost prea direct cu mine, cam cum era mama când făceam shopping cu ea.  Ce pot să spun, sunt curioasă de unde a inventat tipul ăsta povestea.

-Am să-ți povestesc mai multe pe drum, despre mica ta familie. O, am uitat, mă cheamă Louis.

** Ok, nici un număr de telefon, nimic.** - mă gândeam deja mult prea departe decât realitatea în care se afla sufletul și trupul meu.

Mâna lui s-a impletit cu a mea ca marea şi nisipul sărind in bolta cerească şi plutind in neant.