Parfum de Lăcrămioare [ Esența Iubirii - Volumul 4 ] ✔

Capitolul 20

Mi se părea imposibil, dar nu am avut timp să mă împotrivesc. Am strigat cât de tare m-au ținut plămânii și am încercat să mă gândesc doar la copilașii mei. Ei meritau orice sacrificiu. Nu am fost pregătită să am gemeni, dar, recunosc, al doilea bebeluș a venit mai repede pe lume și nu a plâns atât de tare ca și fratele lui. L-am primit în brațele mele și mi-am dat seama cât sunt de puternică. Dacă am fost în stare să aduc pe lume o pereche de gemeni, amândoi băieți, atunci eram în stare de orice.

După aproape o oră, timp în care bebelușului i-a fost făcută o baie, eu m-am schimbat, iar Liza, bucătăreasa, m-a anunțat că și al doilea fiu al meu merita un nume. L-am privit, avea ochii asemănători cu ai lui Fabian, poate mai cenușii.

Era micuț, asemenea unei păpuși, dar era adorabil. Cel mai frumos copil pe care l-am văzut. Și nu spun asta pentru că era copilul meu. Era asemenea unei micuțe raze de lumină și așa mi-a venit ideea de nume.

Luciano.

Numele acela avea ceva deosebit. Al doilea meu fiu era asemenea unei raze de lumină și puteam să îmi dau seama că urma să aibă un destin strălucitor. L-am ținut în brațe o zi întreagă, i-am analizat fiecare trăsătură a feței, i-am ascultat gângurelile și l-am alăptat. A mâncat și a dormit ca un îngeraș. Doar privindu-l, am simțit că trebuia să mă impun în fața familiei Veron, să îmi salvez și celălalt bebeluș, să am grijă de amândoi așa cum știam mai bine.

A doua zi, însă, Liza mi-a spus că Fabian plecase. Rolan îmi răpise copilul. Și atunci am simțit că trebuia să plec. Trebuia să îl duc pe Luciano cât mai departe de tot ceea ce însemna Franța, familia Veron.

Micuța mea rază de lumină merită o viață mai bună. Merita să scape de iadul creat de bunica și de tatăl lui. Am încercat să o conving pe Adele să îmi spună unde e Fabian, dar m-a lovit peste față și mi-a spus că mi-am îndeplinit datoria.

Familia Veron avea un moștenitor.

Așa că trebuia să tac din gură. Și în noaptea aceea am plecat de la conac. Doar eu și Luciano, care abia venise pe lună. M-am oprit la un han, la ieșirea din Paris. Aveam de gând să stau acolo câteva zile, după care să mă îndrept către Germania. Trebuia să mă întorc acasă, să îmi înfrunt familia și să îmi cresc copilul. La acel han eram doar eu și o familie care venise din Italia în vacanță.

Erau un bărbat și o femeie, care și-au dat repede seama că aveam o problemă și au vrut să mă ajute. Iar când l-au văzut pe Luciano, au fost imediat cuceriți. Iar micuțul i-a zâmbit femeii imediat ce aceasta l-a luat în brațe. Eram obosită, iar oamenii aceia păreau dispuși să mă ajute. Bărbatul, Giorgio, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat. I-am spus tot ce mi-a făcut Rolan, fără să îmi fie teamă că aveam să fiu judecată.

Atât Giorgio, cât și Carla, m-au consolat, au încercat să îmi fie alături, dar eu nu făceam altceva decât să plâng. Să plâng după Fabian. După viața pe care aș fi putut să o am dacă băiețelul nu mi-ar fi fost răpit.

Am stat la acel han o săptămână, timp în care m-am gândit ce fel de viață merita Luciano, dacă merita să trăiască de pe o zi pe alta, să aibă o copilărie așa cum am avut eu. Carla și Giorgio erau niște oameni bogați din Milano, dar nu puteau să aibă copii. Și atunci am acționat din instinct. L-am lăsat pe Luciano în grija lor.

Cu trei condiții.

I-am ales eu numele de familie al copilului. Derron. În mintea mea, dacă i-am dat un nume asemănător cu al lui Fabian, poate, la un moment dat, cei doi frați aveau să se revadă, aveau să se regăsească. Carla și Giorgio mi-au fost atât de recunoscători, încât mi-au jurat că avea să își schimbe și ei numele de familie. Erau doar ei doi și, implicit, nimeni nu avea să îi oprească să facă exact ceea ce își doreau. I-am rugat să îi ofere lui Luciano viața pe care o merita, dar fără să îi spună cine anume l-a adus pe lume și asta pentru că îmi era rușine. Pentru că nu am reușit să am grijă de el. Sufeream și nu știam.