Iubirea Unui Emir

Partea II Capitolul 24

-Lasă-mă să termin. Din câte știu nu ai nici un iubit.

-Deci mai verificat, zise Aida zâmbind.

-Nu ia-și spune chiar așa. Doar că am întrebat ceva oameni și așa am aflat.

-A da, și ce ai mai aflat?

-Doar atât, nu am vrut să aflu mai multe. Speram că îmi vei spune tu mai multe despre tine.Vreu să știu doar dacă ai iubit, și dacă de aceea mai refuzat când ți-am cerut o întâlnire ?

-Nu , nu am un iubit.

Aida oftă.

- După cum bine știi, a fost o perioadă grea pentru mine.

Matt dădu înțelegător din cap.

-Vreau să mă concentrez pe ceea ce e important acum pentru mine, și anume să conduc firma cât mai bine. Mi-ar plăcea totuși să fi prietenul meu și să mă ajuți să fac acest lucru.

Matt îi zâmbi

-Deja sunt.

Aida râse apoi ciocni paharul cu al lui.

Aida ajunse acasă, apoi făcuse un duș și se așeza în pat.
Lunile care au trecut de când a venit înapoi în NY au fost grele pentru ea tot încercând să ia deciziile cele mai bune.

Aidei îi era dor. Dor de Karim. Stătea nopții întregi visând la el, sperând că dimineața când se va trezi el va fi lângă ea. Faptul că el o lăsase să plece îi demonstra cât de mult însemanu cuvintele, Te iubesc! "pentru el. Ea nu crezuse vreodată că el o va lăsa să plece. Dar el o lăsase. Își pusese inima la picioarele ei și îi dăduse drumul.

A fost unul dintre cele mai mari dovezi de iubire pe care ea l-ar fi putut primi vreodată. Și totuși, ea nu se putea întoarce. De trei ori își cumpărase bilet de avion și își făcuse bagajul, dar mereu se oprea în momentul îmbarcări și se întorcea acasă. Nu credea că va putea să se obișnuiască cu tradițiile și cu viața de acolo. Dacă s-ar fi întors la el și nu s-ar fi putut adapta vieții de acolo, amândoi aveau să sufere. Și ea nu își dorea să îl facă să sufere. Îi era teamă să riște.

Iar el era emirul Hufaratului și avea responsabilități față de acest emirat iar ea nu i-ar fi cerut niciodată să se mute în NY. Și din moment ce el o lăsase să plece și nu venise cu ea, era dovada că el nu ar fi renunțat niciodată la emirat. Nici măcar pentru ea. Și ea îl respecta pentru asta.

În aceste luni încercase să treacă peste și să își continue viața, dar acest lucru era imposibil când mintea ei vedea chipul unei anumite persoane iar inima ei îi rostea numele.

Încă nu știa cu exactitate ce simțea pentru el. Era atât de confuză. Nu putea să exprime în cuvinte. Nu știa! Ea era...... pierdută. Neștiind pe ce drum să meargă, ce să facă în continuare. Se simțea din nou ca la 7 ani când, în una dintre excursiile lor la munte, ea alergase după un iepure și se pierduse în pădure, apoi încercă să găsească drumul înapoi spre cabană.

Consolarea ei era dansul. Doar prin dans putea să își exprime sentimente. Deoarece fusese în Hufarat, ratase înscrierile la cea mai prestigioasă academie de dans. Se antrenase ani de zile, iar visul ei era ca într-o zi să ajungă acolo, să danseze pe marile scene iar bunicul ei să fie în primul rând și se uite la ea cu mândrie că a reușit. Dar destinul a avut alt plan. Faptul că și-a pierdut bunicul nu a lăsat loc pentru nimic altceva, nici chiar pentru dezamăgirea că pierduse pasul care o aducea mai aproape de visul ei.

Acum se ocupa de firmă și atunci când voia să danseze mergea la un club de dans. Bunicul ei se ocupase de construcții , iar firma de construcții Johnson avea mai multe filiale și era foarte cunoscută, dar sediul era în NY. Mergea în fiecare zi la firmă, și împreună cu prietenii bunicului ei încerca să conducă firma. Testamentul bunicului ei nu a fost citit încă, deoarece fratele Aidei trebuia să fie prezent iar acesta era într-o misiune și nu putea veni. Aida încetase de mult să se gândească la el. Îl văzuse atâta de rar în ultimii ani încât exista posibilitatea ca să treacă pe stradă pe lângă el și să nu îl recunoască. Trecuse 3 ani de când se văzuse ultima dată. Și ea se schimbase. De atunci se mai înălța puțin iar trupul ei care la acea vreme era slab și fără forme, se împlinise și se transformase frumos într-un trup ademenitor de femeie. Atunci în urma unui capriciu copilăresc parul ei era vopsit portocaliu. Nici acum nu știa ce avusese atunci în minte de se vopsi cu aceea culoare țipătoare. Aidei îi era dor de fratele ei. De fratele ei care se juca cu ea și o strângea cu atâta dragoste în brațe, nu de străinul care fusese atât de rece și distanta la ultima lor întâlnire.