Ardă-se pe rug!

Urme sângeroase

Capitolul 3
-Urme sângeroase -

Mama s-a asigurat că învăț totul despre vrăjitoare, cât ea era încă în viață. Am învățat toată istoria vrăjitoarelor până la doisprezece ani. La rândul meu, mi-am învățat cea mai bună prietenă, tot ce știam atunci.
Deși nu era vrăjitoare, Ailsa, era la fel de fascinată de lumea mea, ca și mine.
Problemele mele cu magia au rămas nerezolvate, iar deși am avut toată susținerea prietenei mele, n-am reușit nimic. Când încercam să folosesc magia, sau să spun o vrajă, mă blocam. Totul devenea negru iar lumina oferită de sabatul meu, se îneca în milioane de punctulețe negre , gata să-și găsească sfârșitul.
Până la șaisprezece ani, împreună cu Ailsa, ne furișam seara, după ora de culcare, în grajdurile familiei sale, pentru a putea practica împreună singurul lucru ce nu îmi ieșea.
Acum, după atâta timp, sunt din nou în grajdurile în care altădată, îmi încercam soarta.

-Ailsa , înțelege că voi fi bine! N-ai de ce să-ți faci griji. Londra e un loc frumos și liniștit.
Ailsa suspină încă o dată, iar apoi mă strânge într-o îmbrățișare călduroasă, demnă de plecarea mea.
Nu voiam să plec, nu simțeam nevoia de a-mi lua rămas bun de la tot ce în trecut îmi era casă.

-Promite că îmi vei scrie săptămânal! încuviințez din cap. Cu cuvinte! Te rog!

-Promit că îți voi scrie săptămânal!

-Nu vreau să crezi că ai fost nevoită să pleci. Vreau să știu că nu eu am fost cauza plecării tale! Aș fi putut să te protejez!

-Și ai făcut-o! Timp de un an de zile, în care m-am simțit mai protejată ca oricând.

-Vreau să-mi mai promiți că plecarea ta, nu înseamnă și despărțirea noastră. Ne vom mai vedea, ok? Dacă te răzgândești, mereu vei avea loc în inima și casa mea!
Îmi spune, începând din nou să plângă.
Mi se rupea sufletul să-mi părăsesc cea mai bună prietenă.

-Ne vom revedea. Când apele se vor liniști, mă voi întoarce! țip urcând în căruța ce se grăbea să plece.

-Asta nu e despărțirea noastră! Promiți? îmi strigă urmărind căruța deja plecată.

-Promit! țip cât mă țin plămânii înainte să-i fac cu mâna pentru ultima dată, ultima dată.

***

   Toate lucrurile au rămas la fel aici. Butoaiele, căruța cu fân, sacii prăfuiți și sacosele pline de coceni. Până și vechiul lanț al calului a rămas în aceiași poziție.
Fiecare urmă de praf, miroase a ea, iar fiecare rază de lumină din încăpere, îmi indică acasă .
Copilăria încă îmi trece prin fața ochilor, iar eu nu pot să nu mă gândesc că am dezamăgit-o. Plecarea mea a însemnat despărțirea noastră.

-Nu, Skye! Acele sunt ale tatei. O să te rănești prostuțo!

-Ailsa, te rog! Sunt destul de mare, am doisprezece ani, nu mă rănesc. Știu să cos ca o adevărată profesionistă! scot limba la ea, în timp ce cos prima mea tapițerie.

-Atunci dă-mi și mie un ac! se strâmbă și se întinde după un ac cu urechea mai mare.

-De unde ai luat lumânările?

Afară era întuneric, și cred că trecut de ora douăzeci și două. Doar așa puteam lucra la magia noastră. Părinții Ailsei nu-i dădeau voie să iasă după ora șapte, iar eu ziua aveam treabă. Eram mereu cu oile la păscut, ori spălam vase, ori făceam curat în casă, dar de cele mai multe ori, le făceam pe toate în aceiași zi.