O invocare greșită

Viața mea

Eu sunt Haruka, o fată obișnuită care învață la liceu Fuchu Nishi. Am 17 ani, în câteva luni o să fac 18. Sunt în clasa a 12-a. Eu stau în ultima bancă de lângă geam, privind în timpul orelor la cerul albastru cu un soare arzător ce strălucește peste copacii înverziți. Nu sunt o fată prea sociabilă, am doar doua prietene care mă fac să zâmbesc în fiecare zi.

Acum mult timp, când aveam 10 ani, am fost prinsă într-un accident de mașină unde părinți mei au decedat. S-a întâmplat în prima zi a primăverii. Trebuia să ne ducem la bunici in vizită, dar pe drum a început o ploaie destul de ciudată. Când am plecat de acasă era un cer foarte senin și soarele îmi orbea privirea, dar la scurt timp totul s-a schimbat.

Părinții mei erau cei mai grozavi. Mă iubeau foarte mult și mereu mă luau împreună când terminam orele la școală. Lumea ne vedea ca o familie iubitoare și fericită, mulți erau invidioși pe înțelegerea și dragostea din familia noastră.

Tatăl meu, Takahashi Haru, era un om foarte amabil și ajuta pe orice avea nevoie. Muncea la birou și în fiecare seară când venea de la muncă ne aducea prăjitură. Mă lua în brațe și pe mama o pupa pe obraz spunându-i un sincer "M-am întors".

Mama mea, Takahashi Akira, era o mamă și o femeie de o puritate inegalabilă. Mereu mă ajuta să îmi fac temele și se juca cu mine. Mergeam cu ea la cumpărături pentru a face ceva delicios. De fiecare dată când se întorcea tata de la muncă îl primea cu brațele deschise și cu un călduros "Bine ai venit".

Dar, în acel oribil accident, viața mea s-a schimbat. Îmi amintesc că cantam împreună o melodie difuzată la radio și deodată a început ploaie. În timp ce mergeam ploua din ce in ce mai tare, vizibilitatea era foarte scăzută. Mama a strigat la tata "Ai grija!" și în scurt timp am văzut o lumină venind înspre noi și pe urmă totul s-a transformat în negru.
Sunetul ambulanței și poliției m-au trezit, eram cu capul in jos, nu îmi simțeam mâinile și picioarele, vedeam în ceață. În fața mea, erau mama și tata. Erau amândoi plini de sânge, nu se mișcau, mă uit în jos și se țineau de mână. Nu se vedea pielea pe mâini la cat sânge era. Parbrizul era spart, curgând picături de sânge pe cioburile lăsate. Începuse să îmi fie frică, inima îmi bătea din ce in ce mai tare. Mă uitam în jur, erau mult oameni și multe mașini. Mă simțeam din ce în ce mai rău, vedeam numai sânge. La un moment dat mă simțeam amețită, totul în jurul meu se învârtea, dar ceva dubios am văzut în fața mașini. Era un bărbat înalt, îmbrăcat în negru și a făcut un semn ciudat din mână, la scurt timp, o bilă albastră înflăcărată iese din pieptul tatei la fel și din pieptul mamei. Aceste bile se zbăteau, dar cu o singură strânsoare de mână a bărbatului acestea au ajuns la el. Se juca cu acele bile. Nu durează mult, dă să plece, încerc să zic ceva dar nu reușesc, nu îmi iese nici un cuvânt pe gură. După multe încercări îi spun un "Stai" silențios. Acesta se întoarce și îmi spune "Haruka". Mă uit uimită la el, neștiind ce se petrece, de unde îmi știe numele? Se apropie de mașină se apleacă și cu un rânjet pe buze îmi spune "Nu trebuia să ai acest nume" și dispare brusc.

Am inceput să îl strig dar nu mă auzea, vine un polițist și strigă "Avem un supraviețuitor", după acele cuvinte am adormit și m-am trezit la spital. Langa mine erau bunici mei in lacrimi ținându-mă de mână.

La scurt timp am aflat că părinți mei au murit la locul accidentului. Simțeam că totul s-a ruinat, familia fericită s-a ruinat, eu, singura supraviețuitoare a accidentului. Nu mai vroiam nimic, nu mâncam, bunici mi-au fost alături să trec peste, dar acele cicatrici lăsate pe corpul meu îmi amintesc de ziua aceea.

O cicatrice o am la inima deoarece doctori trebuiau să scoată bucata de geam care ajunseră aproape de inima. O alta cicatrice o am la picior, osul a fost rupt, iar inca o cicatrice o am pe umărul drept. Îmi amintesc că acolo era o bucată de geam, iar cu fiecare secundă trecută aceasta intra și mai mult în corpul meu.
Ani au trecut, dar amintirile nu dispar. Mereu mă întreb ce se întâmpla dacă nu ar fi fost acel accident, ce se întâmpla dacă ar fi și acum acea familie fericită. Întrebări fără răspuns, dar datorita bunicilor mei și cele două prietene am reușit să îmi continui viața. O viață fără înțeles, cred că o viață în care totul se întâmplă împotriva mea.