La o cafea, cu mine.

VIII

Aprilie se apropie. Îi simt tot mai mult a sa contopire cu atmosfera primăvăratică.
Mă uit spre tine. Soarele-ți luminează-n părul de chihlimbar, topindu-și nuanțele aurii în ai tăi ochi căprui. Pe cât de clișeici ar spune lumea că ochii căprui ar fi, pe atât am găsit unicitatea ochilor tăi. Dar asta e deja la trecut.
Așa cum aprilie vine, așa și al meu sfârșit se apropie. Căci în fiecare an, în aprilie, eu am murit. Anul asta nu va fi vreo diferență, ba chiar e posibil că această cădere să fie și mai dezastruoasă ca în alți ani. Diferența este că anul ăsta, sunt pregătit. O să cad cu brațele deschise, așa cum o mamă își așteaptă copilul. Așa am să-mi îmbrățișez și eu finalul. Lumea fuge de finalitate, dar să nu uităm de zicala "A fost frumos cât a durat". Dar nu înțeleg, nici în ziua de azi, unde a rămas acea frumusețe care ar fi durat. Am dubii.
Așa cum soarele îmi umbrește cearcănele încuiate de arcadele adânci ale ochilor mei, așa și timpul m-a blocat într-un neant al trecutului pe care nici în ziua de azi nu am putut să îl deslușesc. Cum poate ca ceva ce nu mai este, să se simtă mai puternic ca atunci când exista?
Purtând aceste cuvinte în fața ta, uitându-mă la a ta mirare obișnuită, trecându-mi degetele prin praf; asta e moțiunea lucrurilor pe care le trăiesc. Până și realitatea e ireală. Totul își pierde materialitatea, existența, scindându-se în adâncurile veacurilor. Căci am fost o carte deschisă, încercând să las lumea să mă descopere, și tot ce au făcut a fost să își bată joc de ale mele pagini, rescriind și mâzgălind natura vieții mele. Așa ai făcut și tu. Doar că pe tine te-am lăsat zeci de pagini să mi le atingi. Iar acum mă simt mai murdar din cauza atingerilor tale decât tot sângele pe care l-am avut pe mâini într-un an de zile.