La o cafea, cu mine.

VII

Praful s-a depus. Mult timp a trecut de când nu te-am mai invitat. Nu că mi-aș fi dorit să o fac. Nu mi-am dorit. Pentru o vreme am crezut că te-am uitat. Cumva am făcut-o. Cumva toată influența ta s-a vaporizat în negura timpului.
Așa cum praful s-a depus pe mobila de lemn vechi din cameră, așa s-a depus și pe umerii mei. Experiențele trăite, văzute, simțite, și-au făcut loc adânc în carnea mea. Corpul meu îți poate spune povești pe care eu niciodată nu am să le vociferez. De ce aș face-o?
În fine. Începem vechiul joc. Jocul cafelei. Îmi torn cafea, îți torn cafea. Las aburul fierbinte să se lase pierdut în camera rece. Îmi las paltonul pe spătarul scaunului, mă așez. Poți observa cum același robot am rămas? Vezi tu, când nu noi suntem cei care alegem, în loc să ne împotrivim, mai bine ne acceptăm soartă și sfârșim cu mai puține răni decât am face-o în al nostru nesfârșit zbucium. S-a ales ca eu să fiu o mașinărie. Am încercat execrabil, ani de zile, să nu devin una. M-am ales cu mai multe răni decât trebuia. Deși noi știm ce e mai bine pentru noi, atât timp cât ei aleg, tu accepți. Nu te zbate. Nu zădărnici. Nu îți pierde timpul. Mergi înainte.
După atâta timp în înstrăinare, văzându-te sorbind din cafea, îmi amintesc frânturi ale trecutului bine cunoscut. Uneori ne întoarcem în trecut nu pentru că nu putem trece peste, ci pentru că este singurul lucru pe care îl cunoaștem în oceanul întunecat în care înotăm în derivă. Sunt momente în care și cel care va ține strâns ideea că nu are nevoie să dea năvală la ce simte, simte nevoia să lase libere toate înmagazinările sufletești pe care le-a strâns în de-a lungul timpului, grele ca niște cărămizi deja alipite una alteia.
7 ani. 7 istovitori ani de când tot încerc să uit. Dar e luna martie. 3 martie a trecut. La fel și 5 martie. Tu știi ce s-a întâmplat în luna asta și cât de mult urăsc eu primăvara. Dacă pentru alții primăvara înseamnă revenirea la viață, pentru mine înseamnă moarte agonizantă. Dacă mireasma florilor și a ierbii proaspete pe alții îi îmbie, pe mine totul mă dezgustă. Fiecare fir de iarbă și nuanță de mireasmă ce trece prin nările mele este o cicatrice pe care o resimt până în măduva spinării.
7 ani în care praful gros se depune tot mai mult pe ai mei umeri obosiți. Pe a mea spinare uzată. Pe ai mei genunchi rupți. Deși m-au făcut robot, ei nu mi-au dat și piesele de schimb. Am învechit, m-am uzat până la nefolosință.
Înainte de a termina cafeaua și a pune ceașca pe masă, îți șoptesc, făcând referire la acel titlu pe care prea bine îl cunoști și tu: mor când vine primăvara.