IV

46 5 0
                                    


Mi-ai batut iar la usa, de data asta ca persona non-grata. Ti-am aruncat o privire dezgustata, stiind ca sosirea de azi a fost neanuntata. Politetea insa ma obliga sa te las sa intri. 
Imi eviti privirea, dar si intrebarea. Ce te aduce aici? Ce te aduce aici din nou, mai bine zis. Mi-ai dat de inteles ca ale mele filosofii, opinii, viziune si alegeri n-au relevanta. 
Nu stiu daca, dupa atata timp, dorul sau pura curiozitate perfida pentru a mea existenta te-aduce aici. Ambele?

"Eu sunt acela care, indiferent de alegerea facuta, ajunge judecat si invinuit.", iti spun, brusc si iesit din context. "Insa poate am fost obligat, poate am fost impins. Poate ca am incercat sa scap si nu am reusit." 

Iti torn cafea, imi torn cafea. Dau peste ceasca mea. Uite ca si de data asta, mi-am dat peste mine insumi in fata ta. M-am varsat. Observ cum cafeaua picura de pe masa, pe podea. Strang din pumn, repet procesul. Torn. Cu siguranta, fiecare lucru pe care il fac, mai ales in anumite momente, e robotic. Ca in acest moment. Doar ca dintr-un robot functional, am ajuns paria societatii, defectul aruncat la menajere, cu speranta de-a fi reciclat, reabilitat. 

Imi povestesti de vechiul mereu curaj, de eul de demult. Care eu? Eu-s cel pe care nimeni nu-l cunoaste. Si nu pentru ca nu pot fi cunoscut, ci natura mea nu e de inteles, iar omul intelege lucruri cu care face contact regulat. Felul meu nu e regulat intalnit, iar omul nu se defecteaza, eu da. "Un soldat curajos e doar un soldat care in unele momente, are accese de-o nebunie ne-ntalnita." Inseamna ca eu nu-s curajos. 

Incercand sa ma regasesc, am realizat ca m-am nascut pierdut. Am fost aruncat printre oamenii, pe meleagurile nepotrivite, doar ca sa ajung ce sunt acum. Iar asta nu o zic din narcisism, doar compar.

Daca m-as mai intoarce, ma intrebi? Probabil ca da. Dar nu e alegerea mea. Alegerile mele sunt neintelese, nedeterminate, ascunse, desi intentiile mele mereu sunt date pe fata. Eu nu am cum sa arat ceva cand nu mi se da permisiunea sa o fac. Si daca o fac, nu e in zadar? Oare nu trebuie un duo? Un consens? 

Pana in acel moment, insa, imi voi duce zilele in aceasta calugarie pacatoasa a mea, unde mucegaiul, anii si praful se lasa peste mine. Este cert, dureros e sa pierzi o parte din tine, dupa ramane gol. De nevoie, traiesc si cu acel gol. Robotii sunt oricum inlocuibili, oamenii nu. Natura mea, lipsa familiei si trecutul nu mi-au permis sa fiu mai om decat am incercat sa fiu. Cu o floare nu se face primavara, iar din metal si gheata nu faci tesut uman.

Vad o oarecare uimire in privirea ta. Probabil pacatele mele sunt prea ingropate in mizerie ca tu sa le poti impaturi.  Daca timpul ne schimba, pe mine natura umana m-a schimbat. 

La o cafea, cu mine.Where stories live. Discover now