Jurnalul cancerului

II. Începutul

22 aprilie

Ca să vezi... se pare că ţinerea unui jurnal este mai complicată decât m-am aşteptat. Nu doar că nu am scris zilnic, dar nici măcar săptămânal... Felicitări, Alicia! Eşti o dezamăgire pentru ţară, neam, popor.

Scopul unui jurnal este cel de a te ajuta să treci prin multele şi complicatele momente ale vieţii tale. Problema este că viaţa mea are atât de multe momente, încât nu mai am timp să le notez. Ce ironie!...

În primul rând, am un vis extrem de ciudat. Plutesc în mare, dar nu la suprafaţa apei. Mă acoperă. Îmi face ochii să usture, îmi înfundă urechile şi chiar dacă îmi strâng buzele cât pot eu de tare, îmi inundă gura şi se revarsă în plămâni. Nu mă panichez. Nici pe departe. Nu vreau să se întâmple, dar mă contopesc cu apa. Sunt calmă şi limpede, la fel ca ea.

Nu îl pot numi coşmar, nu întru totul, dar este un vis chinuitor şi repetitiv, care nu îmi dă pace. Mă trezesc încă obosită, pentru că este o tortură de la un anumit punct. Simt cum mă roade ceva pe interior. Parcă apa ia cu ea câte o bucăţică din mine, când dispare în zori.

Şcoala este chiar mai oribilă decât nesomnul. Nu îmi place superficialitatea colegilor mei. Viviana, chiar, se opreşte la stratul tău exterior în ultimul timp. Îmi place felul în care se simt fericiţi cu puţin, cred că de asta o consider cea mai bună prietena a mea. Dar... aparţinem unor lumi diferite. Sau poate că doar eu aparţin unei lumi diferite.

Astăzi, de exemplu, m-a durut capul atât de tare, încât imaginea a devenit din ce în ce mai neagră, din exterior spre interior. Somn- nesomn, oboseală... nu ştiu. Dar trebuie să ma pun pe picioare. Mai am puțin până la vacanţă şi trebuie să termin anul cu note mari.

3 mai

Recent au avut loc două evenimente tragice.

1. Hamsterul lui Ferdinand a murit.
Actualul meu coleg de bancă are un hamster. Păi... avea. Îl botezase Enrique Fantasticul şi era lumina ochilor săi. De multe ori îl lua la şcoala într-o caserolă de plastic şi mă lăsa să ma joc cu el. Era mic, pufos şi tâmpit. Mânca până nu mai putea, după care îşi ascundea bobiţe în fălcile lui mititele de şobolănel. L-a adus o ultimă data la şcoală, în caserola sa, ca să îmi pot lua la revedere. Am aşezat câteva seminţe şi o mică floare pe burtica sa blănoasă. Fie ca Enrique Fantasticul să se odihnească în pace.

2. Am leşinat la şcoală şi niciun băiat drăguţ nu m-a prins în braţele sale puternice. Nu sunt sigură care afirmaţie mă deranjează mai tare. Ideea este că mă simt din ce în ce mai obosită, dar când dorm, visez că mor. Simpatică situaţie. Sper că nu îl voi urma pe Enrique pe drumul ceresc al rozătoarelor. Nu sunt pregătită pentru molfăitul etern.

Mergeam pe culoar, spre sala de clasă, când nu am mai văzut nimic. Totul era negru. Apoi am auzit câteva voci în jurul meu, dar s-au stins rapid. Iar totul a devenit negru, până când m-am trezit pe masa încomodă şi scârțâitoare a asistentei medicale din şcoală.

Şi m-au trimis acasă. Nici măcar nu am pierdut multe ore. Îmi luasem toate lecţiile şi dădusem testul din acea zi. Am leşinat şi viaţa a revenit la normal. Atât de simplu.

Mai târziu, Viviana mi-a confesat că m-au cărat pâna la cabinet 2 fete din echipa de volei a şcolii. Mi s-a părut drăguţ din partea lor, aşa că m-am dus la ele şi le-am mulţumit. Atât de simplu.