Povestea Emmei

Capitol 23

De dimineaţă mă trezesc în patul meu pufos cu Xander lângă mine. Shit! Iar am făcut-o! Mă cobor încet din pat şi îmi iau nişte haine apoi merg să mă schimb în baie.Ies şi cobor jos unde îl văd pe Xander că a făcut nişte cafele cu lapte. De unde ştie el că îmi place mie cafeaua cu lapte?

-Bună dimineaţa!-spune el dându-mi o ceaşcă de cafea.

-'Neaţa....

Iau ceaşca şi mă duc pe canapeaua din sufragerie.Sorb puţină cafea şi cad pe gânduri.Xander vine şi se aşează lângă mine.

-Emma,eu...

-Taci!

-Dar...

-Am zis să taci!

-Bine.

-Ştii că ce am făcut nu a fost bine,nu?

-Ştiu asta.

-Atunci de ce am făcut-o?

-Pentru că ne iubim Emma,de asta.

-Xander,nu ştiu...

-Ba da.Trebuie să ştii.Eu plec.Când o să vrei să vorbim să mă cauţi.Nu îmi place când eşti aşa rece.

-La revedere.....Xander.

Iese pe uşa şi pleacă de parcă nimic nu s-a întâmplat.Ce e asta nu ştiu. Oare am făcut ceva greşit? Normal că am făcut. Mă ridic de pe canapea şi merg sus.Aveam zi de şcoală şi nu vroiam să o ratez. Îmi iau ceva lejer şi ies pe uşă. Oare deveneam rece? Oare deveneam o fiinţă fără suflet?
Înaintez încet pe strada pustie care parcă nu mai avea viaţă.

Ajung la şcoală cu o expresie neutră. Toată lumea se uita la mine de parcă eram un extraterestru. Ce era aşa interesant la mine? Eram doar o fată care se culca cu toţi care îi ieşeau în cale. Sunt mai rea decât curvele liceului. Mă duc în clasă unde îl văđ pe Eric că mă aştepta.

-Bună Emma.

-Hey.....

-Vroiam să îţi spun ceva despre sărutul de aseară.

-Te ascult.

-Vroiam să îţi spun că.............plec.

-Unde?

-Plec înapoi în New York.

-De ce?

-Mama mi-a spus asta ieri. A zis că nu se poate adapta.

-A,ok...

-Atât?Emma,tu m-ai iubit vreodată?

-Dacă ai ştii cât sufăr din cauza iubirii ăsteia nu mi-ai mai zice nimic.

-Îmi pare rău Emma. Poate ne mai vedem cândva.

Pleacă cu lacrimi în ochi. Se vede că l-am ranit. Mă aşez în bancă şi îmi aplec capul. Nu am putu sta la locul meu? Trebuia să mă bag în atâtea probleme? Vine Xander şi se aşează lângă mine. Suspinam din 5 în 5 minute. El nici măcar nu mă privea. Eram nervoasă pe mine. Gândurile îmi sunt întrerupte de ,,mirificul,, glas al profesoarei de geografie.

-Domnişoară Emma,sunteţi atentă?

-Mai mult decât vă puteţi imagina.

-Pentru această nesimţire v-aţi ales cu o vizită în biroul directorului.

-Oricum nu mă interesează.

-Nu? De un 4 ce ziceţi?

-Puteţi să îl mâncaţi.