Războiul inimilor frânte

⚜ Enzo Montgomery ⚜

   — Ai fost amenințat cu moartea? Sierra tremură din toate încheieturile, iar privirea îi devine sticloasă.

   — Nu a fost o amenințare, ci o promisiune, șoptește Marco, plecând capul.

   Sierra mă privește fix, realizând că eu sunt cea care a declanșat totul. Își întoarce ușor capul, ațintindu-și privirea asupra lui Marco ce are maxilarul încleștat.

   — Cine a făcut-o?

   Marco-și îndreaptă brusc capul. O ignoră pe Sierra și-și ațintește privirea asupra mea, afișând un zâmbet ce-mi îngheață sângele în vene.

   — Enzo Montogomery.

   Înghit în sec, simțind că rămân fără aer când Marco-i șoptește numele în timp ce mă privește fix în ochi.

   Plec capul când Marco trece pe lângă mine, urmat de Sierra ce-mi aruncă o ultimă privire în care pot citi cu ușurință spaimă și șoc.

   Oftez grav și-mi trec mâinile prin păr, încleștându-mi maxilarul. Aproape că o iau la fugă spre ieșire în timp ce-mi scot telefonul, căutând disperată numărul de telefon al lui Enzo. Mă opresc pentru câteva secunde, dându-mi seama că-mi tremură mâinile incredibil de tare și că nu sunt în stare să apăs pe numele lui afurisit ca să-l apelez.

  Înghit în sec și blochez ecranul telefonului când simt un obiect ascuțit lipit de talia mea. Respirația fierbinte a celui ce se află în spatele meu îmi mișcă firele de păr, făcându-mi inima să bată alert.

   — Dacă vrei să se termine cu bine ți-aș recomanda să nu scoți niciun zgomot și să urci în mașina din dreapta ta, bărbatul șoptește, iar eu încuviințez ușor din cap, ținându-mi respirația.

   Mă apropii cu pași mici de mașina indicată, care este o dubiță neagră. Îmi deschide portiera, împingându-mă ușor înăuntru. Ezit o clipă, după care urc, știind că dacă ripostez nu se va termina bine pentru mine.

   Băiatul se așază pe bancheta din fața mea și închide portiera, blocând-o în timp ce îmi analizează câteva secunde chipul.

   — Aiyana, nu? Îmi pare bine de cunoștință, băiatul zâmbește, lăsând la vedere dinții din față care sunt îmbrăcați în aur.

   — Aș vrea să spun de asemenea, dar ai uitat să-mi spui cum te numești, șoptesc, fixându-mi privirea într-a sa.

   Mă privește amuzat în timp ce-mi smulge telefonul din mână, aruncându-l lângă el. Se apleacă în față, apăsând ușor cu lama cuțitului în pielea mea. Încerc să rămân rece și să nu trădez nicio emoție. Fir-ar! Știu cu exactitate ce urmează să se întâmple, doar uitându-mă adânc în privirea băiatului de culoare ce apasă încă un pic lama în pielea mea, după care-și pironește privirea într-a mea.

   — Uite cum o să procedăm. Eu o să-ți pun niște întrebări, iar tu o să răspunzi. Poți să minți, desigur, dar aș aprecia sinceritatea, zâmbește forțat, înclinându-și capul într-o parte. Bun, să începem. Îi cunoști pe britanici? își arcuiește sprâncenele întrebător.

   Cad câteva secunde pe gânduri, încercând să-i anticipez mișcările. N-am nici cea mai mică idee cine este și ce informații dorește să-i ofer cu exactitate, însă știu un singur lucru. Nu o să-i ofer ceea ce-și dorește. Oricare ar fi strategia lui, știu că o să devin inutilă după ce obține informațiile pe care și le dorește.

   — Pe britanici? Trebuie să fii un pic mai specific, îmi controlez cât de poate de bine glasul, iar acesta încuviințează ușor din cap, bucuros că cooperez.